Abuzul de drept

Decizia Curţii Constituţionale are o semnificaţie importantă care a fost umbrită de consideraţii secundare: În lumina noii interpretări, decizia din 2012, privind conservarea cvorumului de 50% la referendumul de demitere a preşedintelui pare pur şi simplu o decizie partizană. Dacă forul constituţional decide în 2013, de două ori la rând, că nu există nici un temei pentru a stabili un cvorum la referendum, înseamnă că anul trecut singura explicaţie au fost considerentele politice de circumstanţă. Bineînţeles că judecătorii ar dori să nu se remarce acest lucru, pentru că prima care are de pierdut este Curtea însăşi. E neserios să spui azi una şi mâine alta, cu atât mai mult cu cât nu eşti politician. Dar consecinţele nu sunt doar de ordin moral. Dacă jurisprudenţa Curţii începe să cumuleze tot mai multe decizii contradictorii şi rău argumentate, atunci nimeni nu se va mai simţi obligat să consulte această jurisprudenţă, ceea ce are urmări extrem de grave auspra vieţii politice în România.

Nici preşedintele nu are interesul să pună în evidenţă sensul real al acestei decizii. El a rămas în funcţie anul trecut exclusiv datorită cvorumului de 50% pe care l-a manipulat politic în chip avantajos. Cu toate acestea preşedintele a câştigat ceva şi acum. El a reuşit să amâne punerea în practică a noii legi a referendumului cu un an de zile de la data promulgării legii şi, după cum vedem, nu se grăbeşte să promulge legea. De fapt termenul de un an a fost formulat de Curtea Constituţională la prima decizie de anul acesta şi a fost întărit prin noua decizie. Se prea poate ca preşedintele să fi trimis a doua sesizare la Curte cu scopul exclusiv de a obţine o nouă amânare.

În principiu, amânarea adoptării unei noi Constituţii poate avea şi părţile ei bune, dar procedeele prin care a fost obţinută sunt îndoielnice. Preşedintele a contestat de două ori legea referendumului la Curtea Constituţională fără să aibă argumente suplimentare. E un fel de a abuza de proceduri. Câtă vreme nu există o prevedere legală care să interzică expres acest tip de abuz, preşedintele ar putea să conteste legea şi a treia oară. În toamna lui 2009, deşi era evident că nu avea nicio majoritate politică pe care să se bazeze, preşedintele desemnase doi prim miniştri succesiv şi putem presupune că ar fi continuat şi cu a treia desemnare dacă nu ar fi intervenit alegerile. Acum, ca şi atunci, asistăm la transformarea prerogativelor constituţionale şi a termenelor legale în arme de luptă partizană.

În dreptul civil există prevederi care sancţionează abuzul de drept, dar în domeniul mecanismelor constituţionale ar fi poate de dorit să nu se ajungă la precizări de acest tip. În schimb erorile şi excesele actualului preşedinte ar trebui cât mai mult discutate pentru a produce o nouă conduită politică, pe baza unei norme implicite.

Cât priveşte faptul că preşedintele extrage mereu câte un câştig din orice împrejurare nu ar trebui să devină automat un obiect de admiraţie. Societatea în întregul ei ar fi avut mai mult de câştigat dacă preşedintele ar fi acţionat cu bună credinţă şi dacă forţele care îl susţin ar fi intrat cu toată energia în dezbaterea constituţională, spunând tot ce aveau de spus, decât să recurgă la tot soiul de tactici de boicot.

Şi totuşi cine a greşit mai grav? Preşedintele că a simulat dubitaţia ca să tragă de timp, sau Curtea Constituţională că i-a permis să o facă?