Adevărul camuflat în argumente juridice

În declaraţiile sale oficiale ministrul afacerilor europene, Thierry Repentin, a pus efortul Franţei de a admite România în spaţiul Schengen pe seama raportului MCV. Este versiunea oficială a Franţei, cu toate că raportul Schengen nu a fost încă publicat. Se spune adesea că ”limbajul politic este destinat să facă minciunile credibile”. În cazul Schengen, tactica disimulării este evidentă şi provoacă pe bună dreptate nemulţumire la Bucureşti. Dar problema minciunii politice e mai complicată, căci s-ar putea spune, în aceeaşi măsură, că limbajul politic este destinat să facă adevărul digerabil.

Spunând de pildă că nu Franţa se opune în mod special, Thierry Repentin, are totuşi dreptate căci de-a lungul ultimilor ani mai multe ţări europene au preluat rând pe rând misiunea ingrată de a face anunţul neplăcut. A fost Franţa, apoi Germania, au urmat Olanda şi Finlanda şi apoi din nou Franţa şamd, într-un ciclu mereu reluat. Există cu siguranţă în Europa occidentală un acord mai larg cu privire la non accesibilitatea României, iar declaraţiile politice seamănă cu refuzul unui angajator politicos. E adevărat că nu i se spune României că este overqualified, dar după ce i se laudă progresele este încurajată să continue pe aceeaşi linie, căci promite să atingă nivelul cerut.

În realitate, dacă Franţa ar fi fost singură în refuzul ei, i-ar fi fost imposibil să se opună de atâţia ani. La un moment dat Olanda preluase mesajul şi părea izolată, dar era o simplă iluzie, căci Olanda, în ciuda poziţiei sale de prestigiu, nu ar fi putut să impună un punct de vedere singular. Să nu neglijăm faptul că UE este cu adevărat ceva nou în istorie şi că funcţionează ca o societate în care excesele sau punctele de vedere unilaterale sunt de la sine marginalizate. Nicio ţară nu îşi poate impune punctul de vedere dacă nu găseşte o majoritate tacită. Diplomaţia română a părut mereu să ignore acest fapt, anunţând tot felul de strategii naive, dar în situaţia ei nici nu putea face altceva.

Justificările oficiale europene privitoare la securizarea frontierelor sunt tot mai greu de susţinut, deşi nu sunt cu totul implauzibile. Totuşi ele invocate cu scopul de a îmbrăca în termeni juridici o motivaţie mai amplă, mai difuză şi mai greu de justificat, care nu este de fapt ocultată, ci, dimpotrivă, expusă în formele cele mai expresive. Am asistat cu toţii la scandalul provocat de declaraţiile ministrului de Interne, Manuel Valls, pe tema romilor, care au suscitat polemici aprinse în sânul partidului socialist francez, dar care au reuşit, în schimb, să creeze în Franţa un front comun transpartinic fără precedent.

Se pare însă că romii nu reprezintă decât chipul cel mai expresiv al unui pericol pe care francezii şi occidentalii, în general, îl resimt instinctiv odată cu lărgirea Uniunii Europene şi cu expansiunea fenomenului migratoriu. Un scriitor francez preţuit pentru nobleţea stilului, dar repudiat pentru propunerile sale anti-imigraţioniste, a propus o formulă extrem de sugestivă menită să caracterizeze mutaţia societală amplă care se petrece sub ochii noştri. El vorbeşte insistent despre ”Marea Înlocuire” (Le Grand Remplacement), care desemnează simultan afluxurile migratorii tot mai numeroase care ameninţă genetic vechea populaţie occidentală, dar şi mutaţiile culturale inevitabile ce decurg de aici. E vorba de Renaud Camus, tot mai marginalizat din cauza discursului său care în ciuda distincţiei intelectuale şi a rafinamentului stilistic tinde să se apropie de Frontul Naţional. Dintr-un om care (homosexual recunoscut şi adept hotărât al laicităţii) reuşea să creeze o convergenţă inedită a stângii cu conservatorismul, a ajuns o figură mai curând suspectă. Cu toate acestea, metafora ”Marii Înlocuiri” este preţioasă, căci exprimă mai bine decât orice altceva un sentiment profund de îngrijorare al societăţilor occidentale în faţa mutaţiilor rapide şi incoturnabile care se produc sub ochii noştrii. În Franţa sunt, se pare, după anumite evidenţe oficiale, ele însele incerte, peste 16.000 de romi originari din România şi care cu siguranţă că nu ar fi în măsură să provoace ”Marea Înlocuire” cu conotaţiile sale de dezastru civilizaţional! De aceea referinţele insistente şi obsesive la romi, la cerşetorii şi hoţii de buzunare din Paris par ridicole şi cu totul disproporţionate. Pentru noi însă cei din Est ar fi însă o superficialitate să nu observăm că romii sunt doar o metonimie sau, cu alte cuvinte, un fel de a vorbi despre ceva mai amplu şi despre care este mai greu de vorbit şi care are vedere o degradare continuă a vieţii de zi cu zi în aspectele ei cele mai mărunte şi mai greu sesizabile.

Oficialii de la Bucureşti au remarcat pe bună dreptate că este iraţional să invoci subiectul romilor pentru a bloca accesul României în Schengen deoarece romii vor călători oricum nestingheriţi. E adevărat şi de aceea guvernul Francez nici nu invocă în mod oficial problema romilor, dar cu toate acestea nu ar trebui să subestimăm factorul iraţional şi nici să credem că el exprimă neapărat ceva neadevărat, că ar fi o simplă stupiditate pentru uzul politicienilor de proastă condiţie.

Teama de evoluţiile imprevizibile ale unui viitor tot mai nesigur este prin natura ei iraţională, dar ea face parte constitutivă din orice politică democratică. Din păcate pentru România şi Bulgaria cele două ţări continuă să fie percepute mai curând ca zone tulburi şi factori de îngrijorare şi acesta este adevărul care nu poate fi spus direct, ci îmbrăcat în argumente juridice.