Assad, un preşedinte puternic şi neputincios

Cele două bastioane ale rebelilor Idlib şi Ghuta de Est s-au dovedit greu de cucerit de către trupele regimului Assad. Cu atât mai masive au fost atacurile aeriene cu ajutorul cărora regimul a încercat zilele trecute să-i înfrângă pe jihadiştii baricadaţi în cele două oraşe. Raidurile de bombardament s-au tot succedat. Potrivit Centrului Sirian de Monitorizare a Drepturilor Omului, cu sediul la Londra, considerat credibil la nivel internaţional, numai joi au fost ucişi 63 de civili, între care 14 copii. Potrivit unor relatări neconfirmate, atacatorii ar fi folosit şi gaze de luptă.

Dacă regimul va reuşi să smulgă cele două provincii din mâinile rebelilor, va face un pas decisiv în direcţia recâştigării controlului asupra unor părţi ale teritoriului Siriei. Încă de pe acum succesele obţinute sunt notabile. Principalele oraşe ale ţării sunt din nou în mâna lui Assad. O victorie militară în Ghuta de Est ar însemna consolidarea puterii lui Assad în împrejurimile capitalei Damasc.

Aroganţa regimului

Dar succesul militar a fost obţinut cu pierderi însemnate. În continuare, o treime din teritoriul Siriei este controlat de rebeli, cu precădere de cei grupaţi în alianţa "Forţele Siriene Unite". În plus, şi acolo unde oamenii regimului s-au reinstalat pe hârtie, diversele miliţii dau în continuare tonul în viaţa de zi cu zi. În total, Assad nu controlează cu adevărat nici 50 la sută din teritoriul Siriei.

Cu toate acestea, preşedintele are motive să se simtă în siguranţă. El se bucură de protecţia unor aliaţi puternici, în speţă Rusia şi Iran. Ambii au contribuit decisiv la supravieţuirea sa politică. Ba chiar la supravieţuirea sa fizică.

Astfel regimul îşi poate permite să fie încrezător în forţele proprii şi chiar arogant. În timpul negocierilor de pace organizate de Rusia în capitala Kazahstanului, Astana, regimul Assad a refuzat să stea de vorbă cu rebelii, după cum a declarat pentru jurnalul britanic Guardian Nasr al-Hariri, negociatorul-şef al Comisiei Siriene de Tratative, în care s-au reunit principalele grupări seculare de opoziţie. "Reprezentanţii regimului au avut interes zero pentru discuţii. Fără presiunile Rusiei procesul politic nu poate continua", a declarat al-Hariri.

Neputinţa opoziţiei

Iar faptul că Rusia nu exercită presiuni întăreşte regimul Assad. După ce s-a văzut între anii 2012-2013 cu spatele la perete, când nenumăraţi soldaţi dezertau din armata regulată pentru a se alătura rebelilor, Rusia şi Iran au operat o schimbare decisivă. Fără ajutorul acestor parteneri, Assad ar fi pierdut războiul deja de câţiva ani.

Acum el se află, previzibil, în faţa unui nou triumf militar. Această opinie este împărtăşită şi de numeroase ţări occidentale, potrivit activistei siriene pentru drepturile omului, Suhair Atassi. "Ni s-a spus foarte clar că vom ieşi din joc, ca opoziţie, dacă nu recunoaştem că Assad trebuie să rămână la putere", a declarat ea pentru cotidianul New York Times. În opinia ei, vestul vrea să cedeze Rusiei problema siriană. De aceea există acceptanţă pentru acţiunile Rusiei în Siria.

Marioneta Assad

Dar tocmai asta ar putea să-i vină de hac lui Assad pe termen lung. Moscova şi Republica Islamică nu-l ţin în viaţă din prietenie pe preşedintele sirian. Rămânerea sa la putere este mai degrabă calea cea mai sigură pentru impunerea intereselor ruseşti şi iraniene în Siria. Lui Assad nu-i rămâne decât să execute ordinele celor doi protectori. În timp ce Rusia livrează tehnică militară pe care o şi foloseşte în Siria, Iranul a trimis masiv luptători în regiune. Teheranul are, potrivit unor surse, 70.000 de militari proprii în Siria dar finanţează în total un sfert de milion de luptători, între care 90.000 de şiiţi sirieni. Toţi aceştia sunt loiali ţării care îi plăteşte. Iar aceasta este Iranul şi nu Siria.

O ţară scoasă la mezat

Astfel, Assad rămâne la putere, dar trebuie să accepte că protectorii săi îşi urmăresc cu rigoare propriile interese. Rusia îşi asigură în Siria mai ales propriile baze militare. În plus, demonstrează că este o mare putere internaţională, peste care nimeni nu poate trece. La rândul său Iranul îşi consolidează şi extinde poziţia de putere regională. Nu în cele din urmă, ambele ţări îşi apără în Siria interesele economice.

Deja din 2014 circulă zvonul că oameni de afaceri iranieni cumpără nu doar întreprinderi siriene, ci şi suprafeţe agricole şi terenuri în jurul unor locuri de pelerinaj din oraşele siriene. Aceasta dă de înţeles că Iranul vrea să-şi asigure o permanenţă în Siria, şi ideologic şi economic. Iar Assad nu are nici interesul şi nici puterea să se opună cu ceva intereselor celor doi aliaţi.

Bilanţul celor şapte ani de război nu este favorabil nici lui Assad şi nici Siriei. Preşedintele este salvat, dar ţara care i-a fost încredinţată este scoasă la mezat.

Autor: Kersten Knipp/ia