Au salvat americanii România?

La început a fost doar un gest simbolic, o recompensă pentru cei care au crezut că voința de schimbare e mai importantă decât geografia, iar geografia poate fi modelată de alianțe puternice care pot aduce prosperitate și democrație.

Pe 11 iulie 1997, exact acum 25 de ani, după ce candidatura României la NATO fusese respinsă la summit-ul de la Madrid, președintele american Bill Clinton a venit la București și a oferit României Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Era primul an în care Ion Iliescu, partidul său transformat între timp în PSD și celelalte formațiuni naționaliste trecuseră în opoziție. România era ancorată mai degrabă în trecut, decât în viitor și bătălia pentru sincronizarea țării cu Occidentul abia începea. Serviciile secrete și instituțiile de forță erau pline de profesioniștii Securității ceaușiste. Foștii informatori ai Securității împânzeau administrația, justiția, parlamentul și numărul celor dornici să înceapă curățenia era mai mic decât al celor care se opuneau. Această rezistență a ținut multă vreme țara pe loc și adesea insistențele americanilor de schimbare în profunzime a domeniilor strategice au fost deturnate: o tradiție autohtonă, care se tot reia, și care seamănă cu priceperea unei prostituate de a duce de nas un client dificil.

În 1997, Statele Unite au deschis României ușile Occidentului fără să aibă certitudinea că Bucureștiul va alege direcția bună. De altfel, în 1999, când avioanele americane au cerut drept de survol pe teritoriul României, în încercarea de a pune capăt războiului din Kosovo, la dezbaterea din parlament, lideri proeminenți din actualul PSD insistau pentru neimplicare țării. Acei oponenți se declarau pro-atlantiști. O duplicitate care în forme diferite se vede și astăzi cu ochiul liber. Lectura stenogramei dezbaterii de atunci poate explica ipocrizia exuberantă pe care o au politicienii români când trebuie să-și pună în practică promisiunile făcute la Washington, la Bruxelles, la București sau în circumscripțiile în care au candidat.

Ani de zile ambasadorii americani la București au tras de oficialii români să facă schimbările de care era nevoie pentru ca țara să fie primită în NATO (2004) și apoi în UE (2007). România a acceptat mâna întinsă de Statele Unite în 1997, fără să pună într-o ecuație clară ce vrea Bucureștiul de la parteneriatul care i se oferea și ce așteptări are Washingtonul. Abia în 2005, după plecarea PSD în opoziție, americanii încep să aducă echipamente militare în România, la început la baza militară Mihail Kogălniceanu, apoi în 2009, România și SUA decid instalarea scutului antirachetă de la Deveselu și se extinde colaborarea strategică și în alte baze militare. Între timp, din 2003 soldații români au luptat pe toate fronturile deschise de americani și relația româno-americană s-a consolidat pe această axă atât de importantă mai ales pentru București.

Interesul național cel mai important al României a fost atins cu ajutorul americanilor și al aliaților: asigurarea apărării teritoriului. Bucureștiul are cu Washingtonul o relație asimetrică, în care primește securitate și oferă loialitate. Până unde merge însă loialitatea? În fond, fidelitatea unei țării depinde mult de elite, de felul cum sunt selectate, de integritatea politicienilor de vârf, de capacitatea statului de a-i detecta pe cei care pot schimba macazul din cauza scheletelor pe care aceștia le au în dulap.

Statele Unite au încercat în trecut prin critici publice mai mult sau mai puțin dure să convingă România că trebuie să aplice pedepse mai multe și mai dure pentru corupție, că fără o justiție serioasă nu poate avea o economie sănătoasă și nu poate scăpa de sărăcie. Washingtonul a făcut presiuni mari pentru un parchet anticorupție eficient cu rezultate clare, dar în ultimii ani a slăbit cureaua, a adoptat o politică de observator. Americanii par să nu înțeleagă că în această regiune e nevoie de implicare permanentă, fiindcă altfel politicul alterează justiția, corupe presa și distruge echilibrul atât de precar al țării, iar o țară vulnerabilă devine ușor duplicitară.

Aici, la periferia continentului totul e reversibil, balanța se înclină după interese personale și de grup, mereu în detrimentul interesului național.