Biden, epoca post-adevăr și politica externă a SUA 

Realitatea nu ține seama de ideologii. Nici invers. Când lumea doctrinelor și cea a adevărului ajung să se ciocnească, păzea! Ies scântei, aprind mari incendii și se produc dezastre. 

Dincolo de un patriotism din unghiul unora binefăcător, naiv, sau vetust, iar din perspectiva altora, mai ideologizați, reacționar, Donald Trump nu are vreo ideologie. Îl animă, ca pe orice narcisist, dorința irepresibilă de-a câștiga. 

Secretul succeselor diplomatice americane

Deloc întâmplător, câștigătoare i-a fost politica externă și de securitate, domeniul de activitate principal al unui președinte american. Mai nou, a anunțat, spre iritarea adversarilor săi politici și furia dușmanilor unei păci durabile în Orientul Mijlociu care să nu includă distrugerea statului evreu, normalizarea raporturilor sudanezo-israeliene. 

Urmărindu-și scopurile, începând cu obiectivul cuceririi funcției supreme, Donald Trump nu s-a prea încurcat în ascensiunea sa spre stele cu formulări exacte. Criticii săi i-au verificat la sânge afirmațiile. I-au numărat și inventariat cu maximă acribie și i-au amendat și sancționat cu maximă severitate nu doar multiplele minciuni, imprecizii, visări diurne și retorice deraieri, ci și netrebnicii imaginare. I s-au pus astfel în cârcă fanteziste impulsuri rasiste, ori fapte de complicitate, niciodată probate, cu Rusia lui Putin. Or, toate acestea nu l-au împiedicat să facă o politică externă în mare măsură excelentă. Dimpotrivă. 

Apriga dorință a victoriei, cuplată cu lipsa prejudecăților și cu absența obediențelor doctrinare, a psitacismului intelectual propriu multor ”experți”, și a docilității față de axioma globalist-progresistă susținută de mass-media, l-au învrednicit să abordeze cu adevărat pragmatic provocările externe. A reacționat, deci, adecvat, atât la pariul chinez, cât și la alte focare de conflict, unele alimentate decenii la rând, ideologic și axiologic, de forțe ostile SUA și întreținute de birocrații incapabile să spargă cercul vicios creat chiar de ele.

Trump n-a avut răbdare nici cu birocrația, nici cu elita trăind din veșnice avertismente. S-a ambiționat să facă rost rapid de rezultate palpabile, probând că mahărul a obținut ce-a vrut și că a învins. Așa se explică bilanțul său extraordinar din Orientul Mijlociu. Unul net mai bun decât al tuturor predecesorilor săi prezidențiali la un loc, de vreme ce, detectând oportunitățile generate de reacția la pericolul iranian și la riscurile alianței sino-ruso-turco-iraniene, Trump și-a adjudecat în numai trei ani și jumătate de activitate tot atâtea păci arabe cu statul evreu.   

Dar cât mai contează faptele, ori politica externă și de securitate, în alegerile americane și în epoca post-adevăr? Epocă, la a cărei edificare Trump, involuntar, a pus umărul din plin?

Scrutinul, Europa, lumea

În alegeri contează economia. Care din cauza pandemiei tinde să fie la pământ. Iar în vorbe, Trump a fost de mult executat. Europa și stânga americană l-au vituperat patru ani la rand pentru un izolaționism care nu s-a prea conturat, dacă se face excepție de la regretabila abandonare a kurzilor de către aliații lor americani și se ignoră impulsul, propriu și administrației Obama, de a accepta minciunile talibane, ca bază a politicii SUA în Afganistan. 

Or, abia de acum încolo America, smintită, divizată și învrăjbită ideologic de neomarxism, islamism și antiamericanism, ar putea să se replieze asupra ei, inaugurând un izolaționism extrem de pernicios și pentru ea, și pentru o alianță NATO, scindată de turci, și pentru restul lumii. 

Șeful diplomației germane, Heiko Maas, afirma recent că Franța și Germania trebuie să se obișnuiască cu ideea că SUA își vor reduce pe viitor angajamentul internațional. Maas a pledat pentru un "nou inceput" în raporturile transatlantice, oricine s-ar impune în alegerile prezidențiale. Căci de profitat din divergențele dintre SUA și Europa ar profita China, Rusia, Iranul și Coreea de Nord. Or, nu e prea clar de ce acest debut transatlantic nu a avut loc acum aproape patru ani? Ce a păzit atunci Berlinul? Dar Europa? Ideologia, bat-o vina. 

Ca și elitei politice și mediatice de peste ocean, Germaniei oficiale, pe care, alt succes politic extern, SUA au silit-o să-și sporească bugetul militar, Trump i s-a părut prea câh ca să întrețină relații fie și numai pragmatice cu el. Berlinul a sperat, în van, că Trump va fi suspendat din funcție și, oarecum irațional, că trumpismul, judecat ca mai periculos decât orice regim autoritar sau orice tiranie răsăriteană, totalitară, cum-necum, se va evapora.    

Trump, Biden și dezbaterea lor finală

Sondajele de opinie hrănesc speranțele stângii americane și globale de a vedea în curând un președinte nou la Casa Albă. Dar sondajele s-au mai înșelat - și nu o dată - crunt. Iar Trump nu e totuna cu trumpismul. Care are toate șansele să-i supraviețuiască actualului președinte.

Cu atât mai utilă pentru orice predicții de viitor e analiza ultimei dezbateri televizate dintre președintele în exercițiu și challengerul său democrat. În acest duel Trump și-a suprins și rivalul, și dușmanii politici, și prietenii. Pentru că și-a fructificat uimitor ultima șansă de a reduce sensibil handicapul despărțindu-l de Joe Biden. 

Trump a intrat în inegala sa luptă cu un adversar redutabil și răsfățat de moderatoare, ca și, înaintea ei, de cvasitotalitatea presei și rețelelor sociale, tare și concentrat. Și a rămas egal sieși pe parcursul întregii confruntări. În cursul ei a demonstrat că e în stare să învețe din greșelile sale din duelurile precedente și, totodată, să-și păstreze fără hiat autocontrolul, rămânând permanent politicos, în ciuda celor circa 30 de întreruperi ale moderatoarei, care l-a împiedicat doar de două ori pe Biden să-și expună opiniile și pozițiile netulburat.       

Încă și mai mult l-a favorizat pe challenger absența unei dezbateri aplicate în sfera politicii externe americane. De la George Bush senior încoace, care a cules roadele clarității morale și a politicii geniale a lui Ronald Reagan, varii guverne americane și, mai ales, administrația Obama, în care Joe Biden a deținut înalta funcție de vicepreședinte, au dat în acest domeniu un chix răsunător. Scutit de confruntarea cu propriile sale neajunsuri morale și politice în educație, diplomație și viața de afaceri, Joe Biden și-a putut focaliza atenția și regla tirul pe subiecte interne majore, precum corona, justiția și economia. 

Minciuni în serie

Or, și în aceste domenii s-a văzut pus în mare dificultate. Plecând, spre a-și putea ataca adversarul, de la zugrăvirea în culori excesiv de sumbre a realității, Biden s-a tot apropiat de agenda revoluționară, neomarxistă, a unor segmente ale stângii radicale, care-i susține candidatura, propunând politici progresiste riscante, în răspăr cu regulile bunului simț și ale economiei de piață. Pornit pe acest drum, Biden n-a mai avut probleme să mintă în față, repetat, poporul american. Ori să propună măsuri iresponsabile, inclusiv reînchiderea sau menținerea închisă a școlilor, favorizată de adepții săi din sindicatul dascălilor, care, ca și challengerul, își pot permite, spre deosebire de copii, să-și petreacă viața la domiciliu. 

Trump și-a prins rivalul mințind despre fracking, o fracturare hidraulică despre care democratul a spus, contrafactual, că nu i s-ar fi opus. Candidatul republican l-a confruntat pe adversarul său și cu varii alte denaturări flagrante și în serie ale adevărului. De pildă cele privind asigurările medicale. Biden a mințit într-o singură propoziție de 4,7 milioane de ori, când a afirmat, fals, că ”Obamacare” n-ar fi pricinuit ”nicio pierdere de asigurări medicale” particulare. Aproape cinci milioane de americani îl pot contrazice. 

Mulți s-au așteptat ca Trump să clacheze la capitolul rasism. Or, și aici și-a depășit contracandidatul. În timp ce Biden a rămas vag, reiterând neprobata teză a ”rasismului instituțional”, un Trump empatic a aderat la planul concret de reformare a poliției prin proiectul legislativ al senatorului de culoare republican, Tim Scott, blocat de democrați. În plus, Trump a avut grijă să-i amintească unui Biden mințind prin omisiune de originea ”cuștilor” pentru imigranți, amplasate la frontiere în timpul administrației Obama-Biden.  

La finalul acestui presant și, pentru un politician nu doar vârstnic, ci și grevat de vădite probleme etice și cognitive, foarte obositor tir de baraj prezidențial, challengerul, surmenat, a călcat strâmb. Căci a anunțat o punere pe butuci a industriei petroliere, un plan, care-i poate luxa lui Biden galopul electoral în state cheie, precum Texas și Pennsylvania. Motiv pentru care, după duel, a fost mult descântat, edulcorat și relativizat de echipa lui Biden.     

Politica externă a unei administrații Biden

Dar mai contează acest tratament post-adevăr pentru scrutin? Și ce importă oare proferarea de serii de minciuni lesne devoalabile, după ce zeci de milioane de voturi s-au și expediat prin poștă, dacă presa, cerber strașnic și iute la mânie când e vorba de Trump, continuă să-l protejeze cu o programatică lipsă de exigență pe plagiatorul Biden. Ca și cum fostul vicepreședinte al SUA ar fi Sfântul Gheorghe într-o eroică luptă cu balaurul trumpist. 

Or, în ipoteza încă incertă a victoriei sale la prezidențiale, l-ar urmări pe Biden toată președinția nu doar ignoranța economică. Ori vechile reflexe și posibila reșută în nefăcutele administrației Obama, cum au fost căciulirile americane în fața Iranului și abandonarea aliaților în numele unui imaginar pragmatism. L-ar mai bântui și învinuirile de corupție legate de eventuale beneficii, deocamdată neprobate, obținute de el de pe urmele afacerilor sulfuroase, ori necurate de-a dreptul, efectuate de fiul său în Ucraina, Rusia, România, sau China.  

E probabil ca Biden să vrea să preia parte din politica externă de succes a lui Trump, precum abordarea dură a Chinei. Dar n-ar fi el previzibil și, vai, șantajabil, în fața Beijingului sau Moscovei? În fine, l-ar putea prigoni și scandaloasa indulgență mediatică actuală, ascunzându-i carențele evidente până la scrutin, o îngăduință, care i s-ar putea retrage brusc, cu efecte cataclismice, dacă Biden ar încerca să reziste revoluției culturale neomarxiste de peste ocean.