1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Blocaj de gândire şi incapacitate de acţiune

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti27 septembrie 2013

Compasiunea faţă de situaţia unor romi aflaţi în sărăcie radicală nu ar trebui să excludă înţelegerea faptului că asistăm la un conflict de societate cât se poate de real.

https://p.dw.com/p/19pZn
Tabără evacuată de poliţie, lângă Paris
Imagine: picture-alliance/dpa

Guvernul de la Bucureşti asistă de câteva zile fără reacţie la declaraţiile politice franceze privitoare la romi şi admiterea României în spaţiul Schengen. Cu excepţia unei declaraţii piezişe a primului ministru, care a tins să pună totul pe seama unor scuzabile exagerări electoraliste, politica românească tace timid. Demnitari de rangul doi au susţinut totuşi (cu ce temei?) că situaţia romilor nu are nicio legătură cu dosarul Schengen, dar declaraţiile lor par să fie mai curând un exerciţiu de wishful thinking. Deputata europeană Renate Weber, a remarcat pe bună dreptate (la RFI) în ceea ce priveşte pe membrii guvernului de la Bucureşti că ultimele evoluţii, ”i-au prins pe picior greşit, că nu s-au aşteptat la aşa ceva, erau convinşi de o susţinere din partea Franţei şi acum tot ce s-a întâmplat i-a luat pe nepregătite”.

Într-adevăr liderii de la Bucureşti mizau pe o susţinere a Franţei exact ca acum câţiva ani când guvernul Sarkozy dădea preşedintelui Băsescu lovitura de graţie. Iar acum, un alt ”prieten” ideologic, socialistul Hollande pare să aibă o poziţie identică. Ce-i drept preşedintele Franţei nu a spus nimic, dar au făcut-o ceilalţi din jurul său cu destulă claritate, deşi cu destule bâlbâieli şi contraziceri. Este ciudat faptul că politicienii români nu au învăţat din această lecţie şi au ratat şansa de a vedea adevărul în adevărata sa lumină, neînfrumuseţată.

Franţa, certată de la Bruxelles, nu pare totuşi dispusă să dea înapoi şi în ciuda divergenţelor ideologice din propriul partid, socialiştii înclină să asculte nemulţumirea publică tot mai răspândită. Subiectul romilor nu este o simplă găselniţă de campanie, aşa cum erau la noi „moşierii” şi „patronii” la începutul anilor 90, ci o temă care, aşa cum am arătat, a pătruns deja în ficţiunea cinematografică ca topos poliţist, ca dovadă că este percepută ca problemă socială cât se poate de serioasă.

Compasiunea faţă de situaţia unor romi aflaţi în sărăcie radicală nu ar trebuie să excludă înţelegerea faptului că asistăm la un conflict de societate cât se poate de real şi de serios şi care nu poate fi expediat în seria unui ”populism de foarte-foarte joasă calitate”, aşa cum susţine, de pildă, Renate Weber. Problema multor militanţi pentru drepturile omului este inclinaţia idealizantă, care şterge contururile realităţii, condamnându-i la ineficienţă. Cum poţi interveni pozitiv în conflictele care apar între romii nomazi şi ceilalţi, dacă ignori realul cu toate dimensiunile sale contradictorii? Romii sunt, cu siguranţă, victime istorice ale marginalizării sociale şi ale rasismului, dar în contextul strict al faptelor imediate, victime pot fi şi ceilaţi. E un joc complicat în care victimele pot deveni agresori în virtutea unor privaţiuni radicale şi mai ales în contextul unei bunovoinţe politice strict retorice şi lipsite de orice eficacitate practică.

De fapt poate riscul cel mai mare este ca oficialii de la Bruxelles să continue cu discursul lor umanitarist şi legalist abstract, fără să aibă nicio iniţiativă concretă. Cât de facil este să pozezi în apărătorul celor oprimaţi atunci când nu te costă nimic! Comisia are desigur dreptate că Franţa nu respectă tratatele continuând expulzările, dar nici tratatele nu sunt pe măsura unei realităţi care a depăşit previziunile iniţiale. O poziţie politică inteligentă ar trebui să admită ca situaţia este mai complicată decât admit şabloanele politice curente şi că este nevoie de o compasiune reală, în act, şi nu de una pur retorică de amvon ideologic.

În acest context, România chiar nu poate să aibă o reacţie. Guvernele de la Bucureşti s-au vădit toate incapabile să facă ceva real, mulţumindu-se cu promisiuni mai mult sau puţin convingătoare. La nivelul discursului promisiunile lui Victor Ponta au părut mai calde şi mai sincere decât ale guvernului anterior, dar s-au dovedit în cele din urmă la fel de ineficiente. Nu e neapărat o lipsă de bunăvoinţă, ci o incapacitate structurală şi un blocaj de gândire. De fapt, nimeni nu ştie foarte bine ce ar trebui să facă. Nu doar guvernul de la Bucureşti, dar nici guvernul de la Paris şi nici Comisia Europeană. Intenţia de a bloca accesul României în Schengen este la rândul ei parte din această incapacitate de acţiune.