Brexecutări şi brexecuţii
1 iulie 2016Să ne ţinem, de acum încolo, uniune a europenilor est-vest. Vom vedea şi dacă-s de acord scoţienii. Şi moldovenii. Există însă veşti chiar şi mai aiuritoare. Face valuri bunăoară refuzul lui Boris Johnson, tartorul Brexitului, de a candida la şefia conservatorilor.
Ar fi fost „brexecutat”, titrează cotidianul "Sun", de ai lui şi mai ales de omul său de casă, Michael Gove, ministrul justiţiei care din „hero” l-ar fi transformat în „zero”. Că omul a renunţat să-şi ia în primire „moştenirea” de tory, de învingător conservator în referendumul privind ieşirea Marii Britanii din UE, mai treacă meargă. O fi înţeles că una e să promiţi zgomotos, cu totul alta să te ţii tăcând, dar şi făcând.
În ciuda acestei retrageri sotto voce şi cu coada între picioare a preopinentului, calificat de eurocraţii învinşi în referendum ca fiind, din "sete de putere", un „iresponsabil”, ce şi-a manipulat electoratul "prea stupid", îmbrobodindu-l până i-a "luat minţile" ca să voteze Brexit, brexecutatul nu-i lăsat defel în ale lui. Dimpotrivă. Continuă să fie demonizat. Pe Facebook circulă un montaj video, din care reiese că Boris Johnson ar fi Hitler. În buncăr, în prag de sinucidere. Măi să fie.
Nu Juncker, şeful executivului UE, care declară că „nu poate exista o opţiune democratică împotriva tratatelor europene” şi conduce o Comunitate în care nu s-a respectat, vreodată, vreo voinţă naţională exprimată plebiscitar, a ajuns să figureze între inamicii libertăţii. Ci criticul său cel mai vocal. Cel, iată, identificat cu liderul nazist, vrăjmaşul umanităţii şi al fostului său coleg de partid, Churchill.
Iar dacă tot suntem la răsturnări şi hiperbolizări, impresionant îmi pare şi refuzul liderul laburist Corbyn, de a din mână propria lui şefie, aşa cum i-a cerut partidul. Între alte multe şi mărunte, Corbyn, cel lipit de fotoliul său de parcă ar fi pesedist, izbutise isprava "socialistă" colosală de a pune, într-un discurs despre problema antisemită a laburiştilor britanici, un semn egal între aşa-zisul „stat islamic” şi statul evreu.
În răstimp, în patria adevărată a lui Hitler, Austria, veritabila extremă dreaptă jubilează. Căci i s-a mai dat o gură de aer suplimentară şi nesperată, după ce au umflat-o cu pompa nemulţumirile crescânde, iscate în Europa de neajunsurile politicii de imigraţie a Vienei şi a eurocraţilor.
Perdant la mustaţă al recentelor alegeri prezidenţiale, candidatul ei, Hofer, de la FPÖ, s-ar fi văzut păgubit prin săvârşirea de nereguli în timpul numărării sufragiilor, consideră Curtea Constituţională. Care a ordonat şi repetarea scrutinului prezidenţial.
Aceasta în timp ce partizanii de odinioară ai democraţiei se plâng rău că s-a avut încredere, în Anglia, în electorat. Căci li se pare evident că nu s-ar mai putea pune bază nici chiar pe p...rostimea englezească, inventatoarea democraţiei moderne, dacă e să li se ceară oamenilor să decidă în chestii „prea complexe”, precum Brexit. Te întrebi de ce o fi ajuns atât de complicată Uniunea Europeană de n-o mai înţelege neam? De n-o mai înţeleg popoarele europene? Şi oare ce rămâne de făcut? E clar. Brexecutarea democraţiei. Prin expulzarea votului liber din arsenalul nostru politic.
Asta, ca să nu care cumva să "blasfemiem" construcţia sacrosanctă a Uniunii. Care se postulează a fi nu doar, ca până acum, o promisiune de pace, prosperitate şi democraţie, ci însăşi, mai ştii, chiar personificarea ei. Zeiţa "democraţiei", cea intangibilă prin vot.
Trăim, vădit, în plină criză a semnelor egal. În agonia identităţilor şi a noţiunilor cândva clare, cum e democraţia, votul, plebiscitul, piaţa liberă. O criză ce-o potenţează pe cea a derobării de tradiţii, cea iscată de scoaterea la pensie a valorilor religioase moderate şi de consecutivele debusolări morale.
Ambele crize se întregesc mutual, făcând să crească şi să înflorească precum după ploaie ciuperca nucleară a celor mai toxice mişcări „identitare”, ce nu clarifică nimic, fiind însă dragi, in corpore, meşterilor iradierii cu confuzie generalizată, avându-şi statele de plată la Kremlin.
Îmi amintesc, în consecinţă, de altă, tevatură. Cea pe care a produs-o arşiţa cumplită în strada Pacienţii. Unde, pe "căldură mare" opreşte "o birjă la numărul 11 bis". Dar cu locatarul casei, Costică Popescu, nu se prea poate vorbi. Mai întâi pentru că nu-i chiar el, de vreme ce îl cheamă, potrivit feciorului, „Mitică”. Apoi fiindcă acelaşi fecior al casei îi explică musafirului demn şi cu un „calm imperturababil” că domnul, o fi el acasă, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară”. În fine, pentru că orice ar zice musafirul, n-ar fi vorba de strada Pacienţii, ci de a Sapienţii.
Când s-o aşterne praful Brexitului şi brexecuţiilor pendinte ne va rămâne doar nădejdea jandarmului din colţul străzii: "Domnul: Sergent! Sergentul: Ordonaţi! Domnul: Mă rog, nu ştii ‘mneata unde e strada Pacienţii? Sergentul: Chiar asta e. D: la domnul Popescu, numărul 11 bis. S.:Ei da, mai în sus, pe mâna stângă…case galbene-n curte. Domnul : A, atunci feciorul e un stupid! Mersi! Întoarce birjar!"
Ce i-am recomanda feciorului, spre deşteptare şi răcorire pe strada Sapienţei din UE? Adierea unui plăpând vânt de reformă. O placidă ventilare de gânduri novatoare. O calmă delestare de somnolenţa generată de lipsa de idei, de lenea de a gândi, de suprareglementările impuse de Bruxelles. Un suc democratic, de la răcitor, cu acceptări demne, paciente şi sapiente ale verdictelor electorale ale majorităţilor. Un evantai primenitor de ştiinţă, înţelepciune şi învăţătură, care să-l facă apt, în fine, să-şi împrospăteze înţelegerea unor chestiuni chipurile “prea complexe” pentru mintea prea înfierbântată şi îmbătrinită în rele a celor mulţi. Şi renunţatul înviorător la vorbit gura fără el.