Candidatul manciurian și alegerile americane

Lui Trump opoziția i-a contabilizat ani la rând naivitățile, erorile, exagerările și afirmațiile false. Către finalul primului său mandat, presa a început să le reproșeze și lui și adepților săi, ca ”false”, afirmații fie congruente cu realitatea, fie neinvalidate convingător.  

Părea însă că președintele american nu e în stare să articuleze vorbe memorabile. Pe ultima sută de metri, cu doar câteva zile înaintea rundei finale a unui decisiv test electoral, politic și social, care este actualul scrutin prezidențial, asiduu înjuratul Trump a rostit-o virtual: ”NU candidez împotriva lui Joe Biden, ci împotriva presei radicale de stânga, a Giganților Tehnologici, a jalnicei mlaștini din Washington. Nu au pentru voi decât dispreț. Ieșiți și votați...”,  a opinat șeful statului american.  

Cât adevăr e în afirmațiile lui? Valorea și cantitatea de adevăr ale oricărei metafore sunt mereu discutabile. Aserțiunea lui Trump nu face excepție. Luat literal, el a deformat realitatea. La urma urmei, republicanul candidează împotriva democratului Biden. Dar ce-ar rămâne din poezie, dacă am crede minciună orice figură de stil? 

Miza unui scrutin viciat

Problema alegerilor americane a încetat demult să fie opțiunea pentru un candidat sau altul. E despre condițiile asumării ei. E despre informare și dezinformare. E despre prea puțina legitimitate democratică grevând serios un scrutin în care presa și rețelele sociale s-au transformat în partid, mafie, instanță de judecată, procuror și avocat, un magistrat partinic, pentru unul mumă, pentru altul ciumă. Și e despre antiamericanism. 

În speță, e despre vulnerabilizarea, prin partizanatul social media și al jurnalismului defect, a oricărui viitor șef de stat american, fie el republican sau democrat. Nu-i deci despre care din ei pierde. Căci de pierdut au și pierdut irevocabil SUA și democrația. 

Originile crizei

La capătul unui drum inițiat de neomarxism și deconstructivism pe linia relativismului, corectitudinii politice și postmodernelor politici identitare, societatea americană pierde în ansamblul ei. Femeile se văd confruntate cu teoria construcției sociale a genului și revendicarea îndrituirii bărbaților să se afirme ce nu sunt și să ia parte la competiții sportive feminine, în care beneficiază de avantaje nedrepte. Bărbații, cu acuza că ar fi ”toxici”. Albii ajung, rasist, să fie considerați ”inerent rasiști” pe baza culorii pielii lor. Oamenii de culoare sunt înregimentați verbal într-un grup din care nu vor neapărat să facă parte. Creștinii și evreii sunt culpabilizați în temeiul credinței sau originii lor. Statul și instituțiile lui sunt zugrăvite ca ”structural rasiste”, fără ca promotorii acestei opinii neprobate să explice de ce milione de africani și alte multe milioane de hispanici sau asiatici și-au părăsit în ultimii ani țările și continentele, spre a se grăbi să devină americani.   

Cine nu se supune diktatului celor ce stabilesc, în funcție de interese ideologice, politice și tactice, cine e victimă și cine e făptaș, cine minoritar bun și cine majoritar rău, își riscă renumele, funcția, cariera și poziția socială, dacă nu și libertatea sau viața. 

Ca purtător de cuvânt al unei părți a conservatorilor care se opun consolidării unei societăți reînchise pe astfel de criterii politice identitare, sexuale și rasiale, Donald Trump a devenit, cu toate calitățile și neajunsurile lui, nu doar obiect al urii multora, ci și prilej de isterie, de crize paranoice și fanatic delir conspiraționist. 

Dacă lucrurile s-ar fi oprit la acest stadiu ar fi fost smintitor, dar poate nu catastrofal. Dar mare parte din presă și rețele sociale au trecut demult Rubiconul. Și anume, încă înainte de alegerile precedente. Când firma Cambridge Analytica a recoltat și interpretat pe bani mulți datele și preferințele electoratului american spre a-l expune influenței și unei decisive înrâuriri electorale (de dreapta). 

Tot atunci, sociologii și-au epuizat capacitatea de a determina prin sondaje fiabile opiniile reale ale întregului electorat, pentru că o parte a alegătorilor și-a ascuns de noua poliție a gândirii, ca și de supraveghetorii de convingeri, opțiunea pro-Trump, preferând nesinceritatea expunerii unei opinii considerate ”social indezirabile”. La patru ani de atunci, înfrângerea democrației nu mai e doar evidentă. Și gravă. E, sau pare, zdrobitoare. 

Consecințele actuale și giganții tehnologici

Demonstrația căderii din paradisul democratic nu ridică dificultăți insurmontabile. Și nu reclamă neapărat trimiterea la sistematicele dezinformări rusești.

Dacă, așa cum prevăd sondajele, va câștiga președinția Joe Biden, presa mainstream și principalele rețele sociale, care dețin un monopol informațional, se vor vedea nevoite să se confrunte cu întrebări la care n-au cum să replice adecvat și pentru ele convenabil. 

Le vor suprima, poate, o vreme. Dar cât, cum și cu ce preț? De ce, de pildă, unele au trecut mult timp sub tăcere acuze gravisime la adresa lui Joe Biden,  întemeiate nu doar pe  informații discutabile despre fiul său, extrase din computere, ci și pe mărturii directe, de a fi luat bani de la regimul comunist chinez? De ce au împiedicat circulația acestor informații? De ce au refuzat să le verifice? 

De ce Twitter a șantajat, ca un soi de boss mafiot, ziarul New York Post, care a dat glas acestor știri, bune, rele, cum vor fi fiind? De ce patronul rețelei a cerut gazetei să le șteargă, sugerând să accepte ca, în caz contrar, să i se oprească drumul electronic către cititori? 

Inițial, Twitter a blocat contul venerabilului ziar new-yorkez, în timp ce FB i-a frânat și îngreunat accesul la public. Apoi, în urma protestelor vehemente ale congresmenilor republicani, Jack Dorsey a declarat că e de acord cu deblocarea, cu condiția ca ziarul să șteargă ”incriminatele” informații și opinii. Ceea ce îngrădește dreptul la exprimare și libertatea presei. De ce, acționând astfel, acești Giganți Tehnologici, care au profitat din plin de pe urma unei legislații punându-i la adăpost, în SUA, de datoria de a răspunde pentru postări și de a asuma deci poziții partizane și un rol de cenzor, s-au transformat, în ciuda monopolului lor informațional, în editură de partid? Or, au făcut-o, deși li s-a atras atenția că grevează, astfel, dreptul la informare al poporului american, delegitimând iremediabil procesul electoral.

Reflectând prefacerea Twitter în instanță de cenzură politică, senatorul republican Ted Cruz a pus degetul pe rană. L-a întrebat în Congres pe patronul rețelei, textual, ”cine naiba l-a ales să fie șef peste media, peste ce are presa voie să relateze și ce i se permite poporului american să audă?” Democrația presupune ca puterea să fie exercitată de politicieni aleși, nu de patroni. 

Chiar dacă rețelele ar încerca doar să compenseze prinderea lor, în 2016, pe picior greșit, de către Cambridge Analytica, demersul lor inchizitorial actual e clar totalitar. Și chiar dacă presa n-ar fi început construcția unui soi de cult al personalității în jurul lui Biden, înfățișat ca un soi de biruitor de balauri, în stare să-l înfrângă la urne pe demonizatul zmeu al zmeilor, catastrofa democrației ar putea lua proporții chiar și mai înfricoșătoare. 

Un lider riscând să fie orice, numai al lumii libere nu

Pentru că, dacă învinge în competiția la urne în baza  unui proces electoral astfel viciat, Joe Biden s-ar preface automat, pentru a parafraza titlul unui film american din 1959, reecranizat în 2004 de genialul Jonathan Demme, într-un ”candidat manciurian”. Unul șantajabil și manevrabil. Și anume chiar dacă, în raport cu regimul comunist al Chinei și cu datoria de a nu fi ca fiul său, un om de cumpărat, ar fi un om politic realmente complet nevinovat. 

Pentru că Biden n-ar mai putea, desigur, să-și îndeplinească promisiunea de a fi un "președinte al tuturor amercanilor”, cum a pretins că vrea să fie. I s-ar putea pe drept imputa că a accepat să ajungă la butoane cu ajutorul unor concerne, în buzunarul vestei cărora, apoi, s-ar afla. Giganții tehnologici și marile televiziuni și ziare ale stângii l-ar putea trage de mânecă, amintindu-i, dacă nu este docil, cine l-a făcut președinte și cine îl poate, prin urmare, distruge politic. 

Chiar dacă Biden nu e senil, cum sugerează puternic episodul, transmis live, al confuziei cu George Bush a rivalului său Trump, episod fie reinterpretat hilar de ziare ca Washington Post favorizândul pe democrat, fie subexpus de presa mainstream, care a trecut sub tăcere și vandalismul de la Philadelphia, un fapt e cert. Ca președinte, Biden ar risca să fie o marionetă. Ori, poate la fel de rău, să fie considerat ca atare.

În chestiune nu e doar o parte din presa și elita politică de peste ocean. Care include conducerea unui partid democrat pornit pe calea radicalizării și a riscului de a sfârși distrus pe multă vreme, ca partidul laburist britanic. O figură nu tocmai bună face și mare parte din presa vest-europeană. Care nu pare să realizeze întru totul dimensiunile dezastrului apusean. 

Și nu e clar dacă toate acestea se vor repercuta, la urne, asupra unui electorat american oricum intens bulversat și dezbinat, care, dorindu-și mai presus de orice revenirea la o normalitate mult timp imposibilă, ar putea să aleagă o părelnică schimbare. 

În fapt, spectrul polarizării și al inadecvării presei va continua să bântuie societățile apusene indiferent cine câștigă scrutinul de peste ocean. Va lua deci amploare și criza democrațiilor și cea a alianțelor occidentale șubrezite din interior de state ca Turcia. 

Or, în condițiile globale actuale, statele de drept și alianțele apusene nu se pot lipsi de un comandant suprem american și de un lider al NATO credibil și dotat cu autoritate. Nu prea mai au cum să-l aibă. 

Dacă Trump a fost, ca populist, o mare povară pentru sănătatea unei democrații americane virusate grav încă înaintea mandatului său, remediul propus riscă, la fel ca măsurile extreme de lockdown, să fie net mai pernicios decât pandemia.