Cazul scoţian, recrudescenţa naţionalismului şi eficienţa manipulării

Mulţi ani la rând liderii de opinie din vestul Europei au crezut şi au susţinut că, în condiţiile globalizării, naţionalismul ar fi învechit, că nu mai are loc în lumea modernă, că e o recuzită de secolul XIX, care n-ar mai avea ce căuta în mileniul trei.

Prin corolarul acestui argument se scoatea în evidenţă că doar în societăţile rămase mult în urmă, precum cele esteuropene, ieşite acum un sfert de veac din comunism, naţionalismul şi-ar mai păstra oarece potenţial manipulator şi că în vest n-ar mai avea nici o şansă.

Entuziasmul secesionist al catalanilor, nu cu mult mai virulent decât al scoţienilor, demonstrează că, în această privinţă, elitele europene au dat greş.

O competiţie cu deznodământ incert

La doar două zile înainte referendumului scoţian de la 18 septembrie, emoţiile enorme stârnite de eventualitatea destrămării Marii Britanii, sau cel puţin a separării scoţienilor de Regatul Unit şi-au atins apogeul. La 48 de ore înaintea debutului plebiscitului se anunţa o cursă extrem de strânsă. La o competiţie cap la cap nu s-a prea aşteptat, luni la rând, mai nimeni.

Pare că şi elitele londoneze au comis, în această privinţă, erori impardonabile. Multă vreme s-a crezut că propaganda separatistă, pro-independentistă, una ieftină şi „patriotardă”, din unghiul clasei politice clasice, efectuată de partidul naţionalist scoţian în frunte cu Alex Salmond îşi va rata ţinta. Şi anume, în special, din raţiuni obiective.

Atât conservatorii lui David Cameron cât şi laburiştii lui Ed Milliband au mizat pe înţelepciunea scoţienilor, pe evidenţa că într-o lume globală, în care este esenţial să se reziste concurenţei marilor puteri economice, de felul Chinei, de pildă, a trecut timpul separatismelor.

Şi Cameron şi Milliband s-au înşelat în măsura în care au subestimat forţa manipulărilor naţionaliste şi priza promisiunilor emfatice. Date fiind rezervele de petrol din Marea Nordului, liderul naţionalist scoţian le-a promis compatrioţilor săi utopia unor bogăţii de El Dorado şi o viaţă de tip norvegian, dusă în mare lux.

Greutăţile generate de o virtuală secesiune le-a trecut cu vederea, le-a minimalizat ori edulcorat. Mesajul său simplist a prins în special la tineri, la oameni fără prea multă ştiinţă ori experienţă, la masa credulă a nemulţumiţilor.

În condiţiile în care calitatea informaţiilor răzbind prin barajul propagandei spre a ajunge realmente la electoratul scoţian a lăsat mult de dorit, a apărut cu doar câteva zile înainte de referendum un sondaj de opinie electrizant, întrucât a prezis, în premieră, victoria secesioniştilor.

Dincolo de marja de eroare a unor astfel de anchete, a devenit clar că, în ciuda caracterului limitat al oricăror resurse naturale, condamnate, mai devreme sau mai târziu, să se epuizeze, mulţi scoţieni cred în basmul prosperităţii neîngrădite; că înclină, deci, să se despartă de campania „Better together”. Campanie, care a recomandat perpetuarea în actuala formă a Regatului Unit al Marii Britanii.

Consecinţe posibile

Sondajul a atras masiva atenţie a pieţelor, înspăimântându-i pe politicienii londonezi. Care, îngroziţi, au început să le promită scoţienilor marea cu sarea. În speţă o autonomie extinsă. Brusc s-a aprins puternic şi curiozitatea comentatorilor. Au devenit extrem de interesante posibilele consecinţe ale separării Scoţiei.

Ţară care, pe moment, ar ieşi subit şi din UE şi din alianţa nordatlantică, fiind nevoită să depună cereri de aderare, ba şi-ar pierde şi dreptul la lira sterlină din martie 2016 încolo. În mod cu totul absurd, Salmond, care nu vrea moneda euro, a anunţat că va păstra lira sterlină în pofida voinţei explicit declarate a Londrei.

Or, o Scoţie independentă n-ar avea acoperirea unei Bănci Centrale îndrituite, precum cea a Regatului Unit, să tipărească bani. Foarte neclar, spre ampla iritare a investitorilor, este şi ce s-ar întâmpla cu datoriile scoţiene.

În cazul în care Scoţia ar părăsi Regatul, devenind republică, aşa cum propune campania „Yes”, deci „da” independenţei, s-ar produce ample consecinţe nu doar pe plan local, regional şi britanic, ci şi la nivel european. Întrucât scoţienii sunt net mai proeuropeni decât ceilalţi britanici, s-ar întări în Anglia, ca şi în celelalte regiuni rămase britanice, falanga adepţilor ieşirii Londrei din UE.

Mult mai grav ar fi semnalul centrifugal transmis altor zone şi regiuni europene, care conchetează cu ideea autonomiei extinse, ori a independenţei. I-ar încuraja de pildă pe separatiştii din vestul României ori din Republica Moldova, ca şi pe extremiştii unguri.

Cui prodest

Sigur, argumentele secesioniste au greutatea lor. În ciuda celor trei glorioase veacuri de istorie comună, Scoţia a fost întotdeauna uşor "altfel", decât Anglia bunăoară.

Dar poate conta „a fi altfel” cultural, economic sau chiar politic, ca argument suficient pentru separatism? În epoca manipulărilor poate. În mod logic, nu. În acest caz ar avea argumente suficiente şi bavarezii să se despartă de Germania şi ardelenii să-şi ia adio de la restul României.

Doar ucrainenii şi moldovenii ar risca să rămână în veci legaţi de Rusia lui Putin, fiindcă, lor, Moscova le refuză practic, cu argumente de autoritate, dreptul la autodeterminare.

De altfel, la întrebarea "cui prodest secesiunea scoţiană?" - e clar că lista scurtă a celor pe care independenţa Scoţiei i-ar aranja ar conţine numele lui Salmond şi ale promotorilor campaniei sale, alături de ale celor ce vor să vadă Europa şi Marea Britanie cât mai slabe. Pentru cauza democraţiei şi a libertăţii în Europa acest separatism nu mai bun nu pare a fi.