Ce-a găsit Ana Blandiana colindând prin lume

„Mă îndoiesc că veți putea înțelege cu adevărat ce înseamnă o dictatură, pentru că ea se află, ca în basme, pe celălalt tărâm”, le spunea Blandiana norvegienilor veniți în număr mare imediat după 1990, când își lansa la Oslo ce-a de a doua carte. Această aserțiune a fost lansată după ce un cititor i-a relatat vizita cuplului Ceaușescu în Norvegia: celor doi li s-a oferit ca reședință Palatul Regal, care se află în centrul capitalei și în jurul căruia întorc tramvaiele din Oslo. „Imediat după ce s-a instalat, Nicolae Ceaușescu a cerut să fie oprite tramvaiele pentru că îl deranjează zgomotul. De aproape un secol, de când există tramvaie în Oslo, ele se învârt în jurul parcului care înconjoară palatul și niciun membru al familiei regale norvegiene nu s-a plâns și nu a cerut să fie oprit cel mai popular mijloc de transport, deranjând mii și mii de oameni, pentru ca un singur om să nu mai fie deranjat.” Cititorul norvegian i-a spus Anei Blandiana că i-a cumpărat cartea pentru a afla „ceva” despre „țara în fruntea căreia a stat un sfert de secol un asemenea om”. Scriitoarea îi vorbește despre „zeci de popoare”, care n-au putut reacționa în fața comunismului, dar în timp ce-i răspunde se simte tulburată de asocierea pe care norvegianul o face între ea, care a fost o opozantă a regimului, și dictatorul: „Revolta normală (subl.  făcută de A.B) a norvegienilor apărea ca o simplă naivitate, ceea ce mă umilea în proprii mei ochi, dar imediat, pe un plan infinit mai dramatic, nu puteam să nu adaug – cu invidie – că naivitatea lor era reală, pentru că izvora dintr-o ignorare a Răului, de care avuseseră neînchipuitul noroc să nu fie atinși.”

Răul continuă să aibe multe fețe, mai greu de distins de occidentali, prea obișnuiți cu noile tipare ideologice. Ana Blandiana se lovește, însă, de ele imediat ce poate ieși din țară, înainte și după 1989. După, observă cu nostalgie dispariția generației lui Jean-Francois Revel, care a scris despre ororile comunismului în paralel cu filosofii marxiști, neconvinși că în Estul continentului comunismul gira crime monstruoase. Blandiana scrie că odată cu dispariția acelei generații, în gazetele ei preferate L’Express și Le Nouvel Observateur „nu  mai exista capacitatea de a fermeca prin transmiterea ideilor bucuria de a gândi a celui ce scria, care devenea bucuria de a gândi a celui ce îl citește”. Multe se schimbaseră, recunoaște autoarea volumului Soră lume și, în plus, simțea „un fel de praf care se depusese peste idei, reducându-le impactul”, totuși, „nu dispăruse ceva, ci se adăugase ceva ce pretindea că va face lumea mai bună, mai fără greșeli, mai corectă” și pentru ca acest lucru să se întâmple, „ea, lumea, nu trebuia decât să accepte să se supună controlului corectitudinii politice”. E vorba de lucrurile duse la extrem, de cenzura care invocă această ideologie pentru a arunca peste bord informații și analize relevante. 

Volumul Anei Blandiana confirmă între altele și unele biografii sau vechi reflexe ipocrite ale unor personaje devenite celebre. Povestește astfel, de pildă, despre un mic dejun oferit în 1990 de ministrul de Externe francez, Roland Dumas, unor cunoscuți opozanți: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru și ea. La întrebarea oficialului, dacă se știe cine sunt tinerii care au murit la Revoluție, Dinescu a răspuns primul că ar fi vorba despre „Hitlerjugend”, și că „nu trebuie să li se exagereze importanța, fiindcă este vorba despre niște uteciști care cu puține zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”. Mai departe, în carte, Blandiana vorbește despre liderii partidelor promonarhiste care s-au opus vizitei Regelui Mihai în 1992 și face un portret atent conturat al Regelui, care „a fost victima țintă nu numai a cinismului istoriei și a cruzimii politicii, a intereselor, orgoliilor și lipsei de scrupule a celor din jur, ci și a propriei sensibilități și a unui simț moral straniu în spațiul public”.

Frontierele sunt ziduri de netrecut în volumul de călătorii al Anei Blandiana, între Macao, mica fâșie portugheză care a revenit Chinei și pe care autoarea a vizitat-o înainte de acest eveniment, aeroportul albanez, unde o escală inedită îi oferă imaginea oamenilor care privesc dincolo de geamul sălii de așteptare și chiar peisajul de pe Otopeni în 1990 înaintea zborului ei spre Viena într-un avion care mergea în Statele Unite. Nu înțelegea de ce atât de mulți oameni, cu atât de multe bagaje, erau acolo, dar apoi, a venit spre ea cineva și a rugat-o să aștepte puțin, până vin și copiii lui: „Plecăm definitiv din țară, a rostit rar, privindu-mă cercetător ca și cum ar fi vrut să vadă dacă înțeleg ce spune. Plecăm în America și am vrut ca, înainte de plecare, copiii mei să vă vadă, să fiți ultima imagine din România pe care să o ducă dincolo și să nu o uite niciodată”. În jurul ei s-au strâns toți acei oameni pregătiți să plece de tot, iar copiii i-au cerut autografe.

Ajunsă la Viena pentru primul congres PEN la care luau parte și scriitori din fostele țări socialiste, Blandiana s-a trezit fără bagaje, care urmau să ajungă abia peste patru zile când avionul se întorcea din SUA și făcea escală din nou în capitala Austriei. La biroul Tarom, unde încerca să găsească un bilet de întors, fiindcă n-ar fi putut să meargă la recepțiile de gală în blugi și oricum nu avea bani să-și cumpere altele, o angajată tânără care a recunoscut-o i-a spus că nu poate pleca tocmai în acel moment în care toate știrile vorbesc despre românii care mănâncă lebedele vieneze și în care prezența ei ar putea schimba câte ceva. Entuziasta angajată a companiei românești i-a promis scriitoarei că de la ora 15, cât era atunci, până la ora 19 când Blandiana urma să plece de la hotel spre recepția guvernului austriac, avea să primească toate toaletele de care avea nevoie pentru cele câteva zile cât va sta acolo. 

La Viena există multe românce, i-a explicat tânăra de la Tarom, „iar printre ele cu siguranță unele care să aibă măsurile dumneavoastră. O să dau chiar acum niște telefoane unor cunoștințe dintre ele, explicându-le despre ce e vorba și rugându-le să telefoneze la rândul lor (…) evident că o să le cer toalete sobre, dar șic, elegante, dar clasice. Mi-a venit să râd nu de ea, ci de mine. Deși tot ce spunea stătea în echilibru pe muchia imposibilului, eram absolut convinsă că se va ține de cuvânt”, ceea ce s-a și întâmplat.

Cartea are 430 de pagini și e plină de întâmplări incredibile, personaje de roman și călătorii complicate, făcute înainte și după căderea comunismului. Între toate acestea, autoarea caută să înțeleagă lumea, să dea definiții, să îmbrățișeze binele acolo unde îl găsește și să arate răul, să-l descrie, în așa fel încât să poată fi recunoscut. Ana Blandiana te cucerește mai ales prin sinceritate, prin rostirea adevărului cu orice preț, prin curajul de a spune lucrurile până la capăt, așa cum a făcut-o și înainte de 1989, când, fiind nevoită să se retragă în literatura pentru copii, scrie despre motanul Arpagic, căruia i s-a urcat faima la cap și a început să se comporte ca Ceaușescu și peste tot pe unde trecea toți strigau Ar-pa-gic, Ar-pa-gic.