Ce e rău în uselismul 2.0?

Nu e obligatoriu ca reeditarea uselismului să provoace automat spume la gură. Chiar dacă nu puțini observatori și formatori de opinie români nutresc ample aprehensiuni și se așteaptă la un dezastru. Nu fără motive serioase. Dar ar fi bine să i se înțeleagă în genere, cât mai clar, atât în România, cât și în vest, implicațiile și consecințele.

Or, depistarea și radiografierea lor presupune înțelegerea justă a contextului istoric, politic, economic și, nu în ultimul rând antropologic, în care vine la putere un guvern format din PSD și resturile PNL, indiferent cine-i va fi premierul.

Un trecut jalnic

Primul regim uselist, pus pe picioare de Victor Ponta și Crin Antonescu a lăsat în urmă puține amintiri bune și încă și mai puține elogii, iscând enorm de multe critici, în mare parte justificate. Iar după un scurt intermezzo al guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloș, PSD, partea principală a USL, a revenit oficial și de unul singur la butoane. Se știe ce-a urmat.

România s-a prăbușit, sub regim dragniot, în ceea ce s-a calificat drept cleptocrație pură și dură. Una, care a sfârșit prin a scoate sute de mii de oameni în stradă și a fi cvasiunanim detestată, nu doar pe plan intern ori în rândul românilor din străinătate. Abia după condamnarea definitivă la închisoare a lui Liviu Dragnea, alegătorii i-au putut da verdictul la urne.

Inițial mai aspru, la scrutinul european, acest verdict s-a mai atenuat la alegerile legislative, dar a adus la putere, cu un mandat clar, o coaliție de centru-dreapta ferm și asumat anti-pesedistă.

Precedentele istorice nu îndreptățesc, așadar, reeditarea unei guvernări useliste. Cu atât mai mult cu cât în confruntările din epoca strâmbărilor legilor justiției, masiv osândite ca atac asupra statului de drept și soldate cu recomandări de felul celei avansate de Comisia de la Veneția, de desființare a SIIJ, societatea s-a polarizat și mai puternic decât ajunsese oricum să fie, în ultimii 30 de ani. Iar liderii politici au adâncit polarizarea, sugerând și promițând, chiar solemn, electoratului atașamentul ferm la propriile valori și o luptă necruțătoare, pînă la capăt, cu adversarul politic.

Efectul jocului de-a alba-neagra în criză și al ciocnirii dintre promisiuni și valori

A o întoarce ca la Ploiești, după ce, din motive incomprehensibile, cotate de mulți ca frivole, de vreme ce par a ține exclusiv de pofta de putere și de ambițiile personale ale președintelui Klaus Iohannis și ale lui Florin Cîțu, coaliția a fost aruncată în aer, n-are cum să nu aibă un impact enorm asupra unei națiuni care se agățase cu devoțiune, axiologic, de această luptă, și căreia, oricum, îi merge rău. Deopotrivă subiectiv și obiectiv. Subiectiv, între altele, din pricina îngrijorărilor iscate și în România de degradarea situației personale a multora, ca și a celei naționale și internaționale.

Obiectiv, atât din cauze pandemice și pricini economice, între care inflația, penuria de materii prime și explozia prețurilor energetice, cât și, nu în ultimul rând, politice și militare, ținând de alarma provocată de deteriorarea situației drepturilor și libertăților acasă și în emisfera apuseană, precum și de amplificarea rapidă și masivă a tensiunilor la frontierele polonă și ucraineană.

Că România traversează multiple crize, e un fapt admis consensual. Motiv pentru care liderii PNL și PSD au încercat, fără perceptibil succes, să-și coloreze uimitoarea antantă ca demers responsabil. Ca o măsură menită să aplaneze crizele și să promoveze stabilitatea și interesele naționale.

Ceea ce multora, deși le pare ipocrizie și cinism, nu le iscă decât dezabuzate ridicări din umeri. Nu puțini oameni, inclusiv politologi profesioniști, nu văd nimic dramatic în reeditarea uselismului. "Nu cred că este o problemă așa de mare din punct de vedere al democrației, în general", a declarat textual lectorul universitar George Jiglău, unul dintre experții Centrului pentru Studiul Democrației.

Politologul clujean crede că în chestiune ar fi o situație "conjuncturală", una "normală" în "situații complicate", că "alianțele între partide" nu ar trebui să ne surprindă foarte tare și că nu trebuie neapărat "să aibă o bază ideologică mai pronunțată", fiind uneori "o chestiune...de numere (cum e și acum - trebuie să iasă o majoritate de undeva) sau de minimizare a unor...pierderi".

Pare binefăcător calmul acestei aprecieri lipsite de orice patos și ardoare. Dar e ea îndreptățită și adecvată? Ba bine că nu. În fapt, e situată departe de realități și de percepția lor.

O realitate globală dramatică

Aceste realități sunt marcate de crize nu doar percepute ca prelungindu-se ad nauseam, parcă perpetuu, ci și ca fiind din ce în ce mai grave și cu atât mai greu de aplanat, cu cât și vestul are de furcă teribil cu probleme globale de o anvergură fără precedent. Poate inextricabile.

Cine nu știe, intuiește și între Carpați și Dunăre că, dacă tușește America, se gripează Europa, inclusiv, desigur, România. Ori ce scria joi revista Forbes? Care, citând Morning Consult/Politico, releva că tot mai puțini americani (în speță doar 40%) mai au încredere în acuitatea mentală și starea bună a sănătății președintelui SUA; că se înregistrează, peste ocean, ritmul cel mai rapid de creștere a inflației înregistrat în ultimii 30 de ani; și că jumătate din electoratul său democrat îl învinuiește pe Biden pentru alarmanta depreciere, dimpreună cu 70 % din republicani, astfel încât un incredibil procentaj de 62% îi conferă președintelui american răspunderea pentru neajunsuri, între care creșterea, la pompe, cu siderante 60%, a prețului mediu la benzină față de anul trecut.

De ce este extrem de importantă nu doar pentru americani, ci și pentru europeni, această degradare galopantă (și fără egal în istoria americană pentru un șef de stat proaspăt ales) a încrederii acordate președintelui și capacității sale de a conduce?

Factorul și importanța neîncrederii

Nu doar pentru că SUA sunt superputerea, iar președintele e înzestrat, constituțional, cu extinse competențe executive. Ci și din aceleași motive pentru care și pentru români e vitală chestiunea naturii și calității conducerii politice a țării. Pentru că, în reacție la destabilizări multiple, contează enorm ierarhia socială și politică, și chimia sistemului nostru nervos, care ne cere să ne refacem echilibrul și lezatul sentiment de securitate, sprijinindu-ne de superiorii noștri ierarhici. Respectiv de șeful ierarhiei. Și de valorile pe care această ierarhie o reprezintă, spre binele celor ce-o compun.

Or, nimic din aceste mecanisme stabilizatoare nu funcționează în absența încrederii, afectate ori distruse de trădarea sau chiar numai de percepția trădării propriilor valori reprezentate de liderul politic, a promisiunilor lui, a cuvântului său de onoare, a onoarei sale și a angajmentelor asumate de grupul de dregători situați sub el, peste el ori alături de el în fruntea ierarhiei.

Inconsistența axiologică e destabilizatoare în sine. Nu doar în România. Nu doar în Germania și Austria, unde toate "marile coaliții" au sfârșit, legic, prin a întări considerabil extremele politice. Și nu doar între oameni, de vreme ce importanța psihologică și biologică a ierarhiilor nu e, spre a-l parafraza pe psihologul și profesorul universitar canadian Jordan Peterson, doar o chestiune antropologică. Privește chiar și nivelul hormonal al homarilor.

Cu atât mai devastatoare riscă să fie neseriozitatea liderilor în ochiul unor crize multiple. Într-un spațiu volatil, precum cel esteuropean. Și într-o Românie în care presa nu e percepută ca independentă; în care prea puțin își fac iluzii că în cauză, în criza politică, ar fi programe și nu deșarte și nemăsurate ambiții egoiste de putere și lăcomie de bani; și în care, vai, s-a eternizat sentimentul nedreptății, hrănit de un sistem securistic nedepășit nici după 30 de ani de încercări futile de reformare a țării și de violări, tot sistematice, ale structurilor judiciare, sociale, economice și medicale, menite să dea liber arghirofirei clase politice la jaful din banul public.

Chiar dacă artileria cleptocrată ar trage mult timp, cu toate tunurile ei, și se va investi nemeritată încredere în eficiența propagandei românești, e greu de crezut că se poate ignora trecutul istoric și contextul economico-politic și social global și național. Sau că acestea permit acreditarea ideii că românii se vor lăsa ispitiți de agitpropul antenist, retevist și putinist să uite de nefăcutele președintelui și ale premierului, despre care se crede nu fără temei că au pregătit îndelung, în spatele românilor, schimbarea la cârmă, inexplicabil fiind altfel refuzul lor de a reface alianța cu USR. În fine, e total improbabil că electoratul va acorda fie și o minimă încredere unui guvern susținut de politicieni, despre care aproape 90 la sută din români considerau, cu doar câteva săptămâni în urmă, potrivit unui sondaj, că "îndreaptă țara într-o direcție greșită", sau detestatelor lor partide.

Dezastru românesc și european

Ce-ar urma, probabil? Reorientarea multor români spre fundamentalism religios și extremism politic, promițându-le, dimpreună cu o altă ierarhie, una antisistem, o iluzorie siguranță și, deci, spre ideea că democrația n-ar funcționa, că ar fi nevoie de un om forte, iar tirania, oricum introdusă, pe alocuri, pe ușa din dos, din cauza pandemiei și a oportunității politice, n-ar fi, chipurile, o idee catastrofală.

De aici se poate lesne deduce și proxima prăbușire a PNL (al cărui lider nominal a și început, cum s-a prezis, să fie silit să lase să i se smulgă din mână frâiele partidului și puterii) și probabilul spor enorm de voturi nu doar pentru USR, pe modelul succesului politic al anticorupției bulgărești, ci mai ales pentru AUR. Iată perspective ultranaționaliste și iliberale, extrem de îngrijorătoare pentru apărătorii democrației.

Nu prea contează, din acest unghi, ce premier își vor înscăuna, mai întâi, useliștii. În fața sumbrului tablou al refacerii alianței useliste cu toate perspectivele, implicațiile și consecințele ce decurg obiectiv și subiectiv din ea, Europa ar trebui, firește, să se alerteze puternic. Și nu doar în legătură cu numirea unui general în funcția de premier într-o prezumtivă "democrație europeană", cum se aude la Bruxelles. Ține de precaritatea elitelor europene alimentând și ea (alte) mefiențe ample, că nu semnalizează, credibil, că știe despre ce e vorba dincolo de astfel de numiri și că vor stinge și în România, la timp, incendiul cataclismic ce se întrezărește la orizont.