Ce pune politica în mişcare

S-a făcut mare caz de o presupusă întâlnire secretă între Klaus Iohannis şi Traian Băsescu. Candidatul Alianţei Creştin Liberale a dezminţit, dar oponenţii săi au continuat să întreţină zvonul. Aşa cum strategii campaniei lui Traian Băsescu din 2009 susţineau cu insistenţă că Mircea Geoană e doar o mască a lui Ion Iliescu, tot aşa, strategii lui Victor Ponta caută astăzi să-l asocieze cât mai strâns pe Klaus Iohannis cu actualul preşedinte.

Mult mai interesantă este însă reacţia lui Traian Băsescu. Întrebat dacă zvonurile privind relaţia sa cu candidatul dreptei sunt adevărate, el a refuzat să răspundă: ”Este o dezbatere publică ridicolă, nu pentru că se face o mare istorie dintr-o presupunere, pe care nu o să v-o spulber dintr-un motiv simplu. Nu vreau să creez un precedent, ca mâine să mă întrebe: păi ne-ai spus cu Iohannis, spune-ne dacă a venit ăstălalt la tine. Este problema de credibilitate a lui Iohannis, să fie sau nu crezut”. (B1TV)

Dincolo de interesele sale politice, Traian Băsescu pare a dezvălui un nemilos darwinism politic. ”Este problema de credibilitate a lui Iohannis să fie sau nu crezut”, spune preşedintele, refuzând să elucideze problema. ”Cine nu e capabil să înoate, mai bine să se înece”, pare a spune preşedintele. Ajutorul pe care l-ar da lui Iohannis ar fi ca o subvenţie înşelătoare, sporind artificial puterile unui candidat în dauna altora mai bine adaptaţi şi mai puternici.

Cine s-ar prinde în jocul acesta ar putea obiecta că preşedintele nu este un spectator retras din viaţa politică, unul care asistă cu rece imparţialitate la desfăşurarea evenimentelor, ci un actor implicat. Aşadar replica nu denotă refuzul asistenţei, ci o lovitură directă dată unui rival.

Toate acestea pot fi adevărate. Traian Băsescu nu a fost niciodată un competitor generos. Dar, de data aceasta, se pare că, la nivelul psihologiei comune, nici nu putea reacţiona altfel. El ştie prea bine că insistenţa cu care strategii PSD îl asociază cu Iohannis se bazează pe o presupoziţie cu totul nefavorabilă. Ba chiar una descalificantă. Acceptând, bunăoară, să dezmintă zvonurile, ar admite, implicit, că imaginea sa publică atârnă de gâtul unui candidat ca o piatră de moară. Că simpla sa evocare ar fi un dezavantaj. Că nu încetează să conteze în viaţa publică, dar de astă dată într-un sens negativ. El ar înţelege prea bine că s-ar autoidentifica cu un Ion Iliescu binevoitor, dispus să se nege pe sine ca să salveze candidaturile altora.

Aşadar nu putea pur şi simplu nici să nege, nici să confirme, dar nu pentru că ar fi creat un precedent, ci pentru că ar accepta rolul negativ în care este plasat de ceilalţi.

Cu totul alta este situaţia cu Elena Udrea. Ea nu se disociază de imaginea preşedintelui, ci o caută cu tot dinadinsul, ca pe o sursă de prestigiu. Pentru Elena Udrea nu e descalificant să întreţii relaţii cu preşedintele, ci, dimpotrivă, gratificant. Iată de ce preşedintele, care practică un nemilos darwinism uneori, poate deveni alteori un sponsor al celor mai puţin înzestraţi, perturbând selecţia naturală. Dacă l-a dezavuat pe Răzvan Mihai Ungureanu este, probabil, din acelaşi motiv: fostul premier nu mai credea că Traian Băsescu este sursa principală de legitimitate politică. Şi cazul Monicăi Macovei e de aceeaşi natură.

Dar, în cele din urmă, rămâne concluzia amară şi mereu reconfirmată că uneori politica este pusă în mişcare de simpla vanitate.