Un popor de proprietari într-o sărăcie lucie

De la Voiculescu, stăpânul Antenelor, la  Dragnea, amândoi foști localnici la Rahova, și mai departe la mulți dintre sutele de milionari autohtoni, simțul gregar al proprietății nu are nimic de-a face cu sentimentul ancestral al locuirii.

Suntem un popor de proprietari. Potrivit unui studiu realizat de Eurostat în 2019, avem cei mai mulți proprietari de imobile dintre toate statele Uniunii Europene. Procentul este aiuritor: 96% dintre români sunt proprietarii cel puțin ai unei locuințe. La polul opus, țările în care o mare parte a populației locuiește în imobile închiriate sunt Germania, cu 49%  chiriași, Austria, cu 45% și Danemarca, unde 39% dintre danezi nu sunt proprietarii unei locuințe.

Ion Iliescu, încă în libertate în procesul-mascaradă care nu se mai încheie și în care este acuzat împreună cu Gelu Voican Voiculescu pentru săvârșirea de infracțiuni împotriva umanității în decembrie ’89, a împroprietărit jumătate din populația României la nici două luni după ce sute de copii au fost împușcați pentru a legitima în ochii Occidentului și ai prostimii autohtone furtul puterii politice. 

În februarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), adică Iliescu Ion, a emis Decretul-Lege nr. 61 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație. Articolul 1 al decretului de care au beneficiat peste opt milioane de români, de la săraci la bogați, de la comuniști la populația fesenistă, liberală, țărănistă, liber-schimbistă, de la milițianul din cel mai înfundat cătun la generalul de miliție, de la „simplul securist“  la cei din staff-urile lui Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu, Petre Roman, Adrian Severin, Teodor Meleșcanu, pentru a da doar câteva exemple de foste celule securiste, era formulat într-un limbaj de o ambiguitate exemplară: „Întreprinderile pentru vînzarea locuinţelor şi oficiile specializate pot vinde către populaţie locuinţe construite din fondurile statului.“

Până și cel mai profan cititor al unui act legislativ înțelege de aici că întreprinderile cu pricina ar fi avut deplina libertate în a vinde sau nu ceea ce păstoreau. Adică, un șef fesenist al unei astfel de instituții ceaușiste ar fi putut spune, de capul lui, solicitantului X de a căpăta  calitatea de proprietar al apartamentului în care stătea cu chirie de zeci de ani (a nu se citi locuia) doar pentru că nu-i plăcea cum îi vine mustața: 

„Tovarășe X, cu părere de rău vă informăm că nu se poate. Noi, întreprinderea, avem alte planuri. Plătiți, tovărășele, chiria pe mai departe la stat. Cum am putut să fim chiriași zeci de ani sub dictatorul Ceaușescu, hai să nu avem pretenții burghezești la tovarășul Iliescu.“

Evident că s-a vândut tot ce înseamnă bloc comunist, de la „cutiile de chibrituri“, așa cum erau numite cuburile imense de betoane ale căminelor de nefamiliști, care și azi își etalează combinezoanele, chiloții și izmenele întinse pe sârme la uscat, până la apartamentele construite special pentru securiști, milițieni, activiști PCR și toată șleahta nomenklaturii ceaușiste.   

Miezul legii de împroprietărire la prețuri derizorii a poporului fesenist care avea să-l voteze pe Iliescu în masă la 20 mai 1990, de „Duminica Orbului“, de care au beneficiat de bună seamă toți chiriașii, indiferent de culoarea carnetului de partid ori de statutul social al petentului, îl exprimă art. 3: „Locuințele prevăzute la art. 1 se vînd cetăţenilor români cu domiciliul în ţară, cu achitarea integrală a preţului la încheierea contractului de vînzare-cumpărare sau prin acordarea unui împrumut de către Casa de Economii şi Consemnaţiuni, fără restrictii privind deţinerea în proprietate a unei a doua locuințe. Odată cu locuința se transmite cumpărătorului acesteia şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata existenţei construcţiei.“

Microbul postdecembrist al proprietății față cu „bolnavii de avere“ ai lui Moromete 

Zeci de mii de nepoți și rude perverse ale unor pensionari care nu aveau posibilitatea să plătească avansul și ratele pentru cumpărarea garsonierei sau a apartamentului au profitat de cinismul textului de lege, au plătit cash, bani gheață, pentru ca peste ani să-i arunce pe bătrâni în stradă ori, în cel mai bun caz, să-i interneze în azile mizerabile. 

Asta a fost una dintre cele mai mari lovituri politice pe care le-a dat Iliescu împreună cu șleahta FSN. În felul acesta și-a fidelizat electoratul nu doar pentru cele trei mandate pe care le-a mâncat la Cotroceni, adică pentru zece ani de putere discreționară, ci a lăsat moștenire această carte perversă, pe care a jucat-o la doar două luni după ce sute de copii împușcați în decembrie roșu au umplut cimitirele, și lui Ponta, Dragnea, Viorica Vasilica Dăncilă și urmașilor urmașilor lor.

Vânzarea caselor naționalizate, un lung șir de procese la CEDO

O altă lovitură politică a seniorului roșu încă în libertate a fost împroprietărirea chiriașilor din casele naționalizate sub acoperirea unei legi odioase care ar fi trebuit să fie reparatorie pentru foștii proprietari. Sute de mii de foști chiriași au putut deveni astfel peste noapte proprietari cu acte în regulă. Case de epocă, cele mai multe ridicate de negustori înstăriți, printre care mulți etnici evrei, dar și de către sași ori maghiari, rechiziționate de comuniști, au intrat pe mâinile fostei nomenklaturi dejiste ori ceaușiste. Unele valorează acum la prețul pieței milioane de euro. Legea pentru împroprietărirea chiriașilor, sub umbrela unui act legislativ care ar fi stipulat, vezi doamne, conduita politică reparatorie pentru foștii proprietari, a condus la un lung șir de procese la CEDO, care continuă și azi. 

Așa se face că am ajuns un popor de proprietari fără sentimentul cotidian al locuirii, în condițiile în care milioane de posesori ai unui act de proprietate imobiliară nu au pus niciodată mâna pe o cărămidă. 

Bucureștiul, capitala care ucide

Nu vorbesc de țărani, atâția câți mai sunt azi, care și-au ridicat cu mâinile lor gospodăriile, astfel că pentru ei casa nu este doar proprietate, ci în chip fundamental locuință.

Mă refer cu precădere la capitala multilateral poluată, la Bucureștiul care ucide, la orașul bântuit de virusul corupției, al neamurilor proaste care viețuiesc în apartamente mizere dar au parcate la scara blocului limuzine de lux – metropola miilor de navetiști din pătura serviciilor publice sau private, de la femeile de servici care fac curățenie în instituțiile publice sau private, controlorii RATB și măturătorii străzilor prăfuite la gunoierii și responsabilii cu gonirea șobolanilor care mișună inclusiv în piețele orașului. 

Cine nu a pus o dată o piatră de temelie nu are cum să trăiască sentimentul ancestral al locuirii, ci doar simțul gregar al proprietății ‒ de la Voiculescu, proprietarul Antenelor, la  Dragnea, amândoi foști localnici la Rahova, și mai departe la mulți dintre sutele de milionari în euro care însumează, doar cu ce au la vedere, peste o zecime din bugetul României.