20 de ani de la extinderea NATO - speranțe eșuate

Ziua de 12 martie 1999 a fost sfârșitul simbolic al unei epoci. Atunci, miniștrii de externe ai Poloniei, Cehiei și Ungariei au înmânat SUA tratatele ratificate de aderare la NATO ale țărilor lor. Astfel a intrat oficial în vigoare prima primire în NATO a unor țări aflate anterior sub umbrela Uniunii Sovietice.

Locul ceremoniei de atunci a fost orașul Independence din statul american Missouri - se putea un loc cu un nume mai potrivit? Independence este locul de naștere al fostului președinte american Harry S. Truman, în timpul căruia începuse Războiul Rece. Acolo, în biblioteca prezidențială înființată de el, a avut loc oficial actul simbolic de emancipare a acestor națiuni care intraseră după al Doilea Război Mondial sub jugul fostei URSS. Pentru aceste popoare, a fost un act de reparație și dreptate istorică.

Un entuziasm demult dispărut

Din păcate, entuziasmul care domnea acum 20 de ani a dispărut demult. Mai ales în SUA, Ungaria și Polonia, dar și în "vechiul" membru NATO Turcia, la putere se află oameni care se bazează pe egoism național, divizare și incitare la ură, care califică presa critică drept "dușmani naționali" și care subminează statul de drept. Dacă NATO se dorește nu doar o alianță millitară, ci și una a valorilor democratice comune, atunci ultimii ani au fost deosebit de dezamăgitori.

La două decenii de la ceremonia din Independence, cuvintele citate atunci ale președintelui Truman sună ca un avertisment - unul care se adresează mai puțin Rusiei și mai mult liderilor occidentali care i-au urmat lui. "Securitatea și bunăstarea fiecărui stat membru depind de securitatea și bunăstarea tuturor statelor Alianței. Niciunul dintre noi nu-și poate câștiga de unul singur siguranța militară sau  bunăstarea economică. Niciunul dintre noi nu poate asigura de unul singur libertatea."

A fost extinderea spre Est a NATO o decizie bună, din perspectiva zilei de astăzi? Decizia de atunci a președintelui american Bill Clinton nu a fost una lipsită de controverse în politica internă de la Washington. Un grup important de politicieni americani a susținut atunci că extinderea NATO va slăbi forțele reformiste din Rusia și îi va întări pe reacționari. Germania, pe de altă parte, a militat clar pentru extinderea Alianței, pentru că securitatea țărilor vecine din estul ei era în interesul vital al Republicii Federale. Și desigur au contat și afacerile bune pe care economia germană le făcea cu țările din centrul și estul Europei.

Asigurare de viață în politica de securitate

Realitatea este că niciun membru NATO nu a fost vreodată atacat militar de Rusia. Ucraina, nemembră a Alianței, a avut din păcate o altă soartă. Nu este de mirare deci că Polonia și țările baltice insistă mereu pentru sporirea trupelor americane, respectiv ale NATO pe teritoriile lor. Pentru ele, aceasta este o asigurare de viață în politica de securitate. Iar istoria ne învață că o astfel de asigurare funcționează: Berlinul de Vest a putut supraviețui ca insulă de democrație în marea dictaturii comuniste doar pentru că pe teritoriul său erau staționați soldați americani.

Prin urmare, 12 martie 1999 a fost sfârșitul unei epoci și, în același timp, un nou început simbolic. Pentru noii membri, intrarea în NATO a însemnat mai multă stabilitate și siguranță. A eșuat însă speranța formulată atunci în orașul Independence de ministrul de externe polonez Bronislaw Geremek: speranța că apartenența la NATO va contribui și la consolidarea democrației, drepturilor omului și solidarității internaționale.