Când victoria nu înseamnă eliberare

Memoria împărtăşită a celui de-al Doilea Război Mondial se estompează pe măsură ce generaţia pentru care conflictul a fost o experienţă personală se stinge din viaţă. Drept rezultat, convingerea că războiul a fost parte a trecutului Europei, dar nu este şi viitorul Europei, dispare şi ea. În mai anul trecut, un sondaj realizat de European Council for Foreign Relations într-un număr de state membre ale UE a arătat că europenii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani înclină să creadă că este posibilă izbucnirea unui război între naţiunile europene în următorii 10-20 de ani. Această opinie semnaliza dispariţia lumii postbelice chiar înaintea apariţiei coronavirusului.

Poetul american Charles Simic a scris următoarele: "Probabil că motivul pentru care nu învăţăm niciodată nimic din istorie este acela că suntem incapabili să ne imaginăm realitatea războiului şi a urmărilor sale, de teamă că, dacă facem asta, ne vom pierde atât credinţa în Dumnezeu, cât şi încrederea în fiinţele umane, semenii noştri."

La 75 de ani de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, nu au loc manifestări majore în nicio capitală europeană din cauza COVID-19. Dar nu este doar coronavirusul de vină, ci şi virusul revizionismului istoric care a lovit în ultima vreme Europa. Ceea ce vedem în Rusia şi unele ţări ale Europei de Est este o transformare a amintirilor de război în armament. Respingerea unei naraţiuni guvernamentale este considerată o crimă.

Războaiele din jurul adevărului şi memoriei

Este bine cunoscut că adevărul este prima victimă a oricărui război. În cazul războaielor pentru memorie, prima victimă este complexitatea. Războiul de propagandă consacrat ultimei conflagraţii mondiale nu face să arate prea bine nici guvernul Rusiei şi nici unele guverne din Europa de Est.

În naraţiunea oficială a Kremlinului, oricine se opune ocupaţiei sovietice în Europa de Est după 1945 este un fascist, iar orice critică adusă politicii lui Stalin este o încercare deliberată de a minimaliza rolul crucial jucat de Armata Roşie în înfrângerea lui Adolf Hitler. Există o abundenţă de narative în Europa de Est care copiază în oglindă varianta rusească - anume că toţi care au luptat împotriva sovietelor, inclusiv cei care s-au aliat cu naziştii, trebuie cinstiţi ca nişte adevăraţi eroi.

Dar istoria este mai complexă. După cum i-a declarat directorul Fundaţiei Buchenwald, Volkhard Knigge, filozoafei americane Susan Neiman, autoare a volumului "Să învăţăm de la germani", pentru ca acest narativ în alb şi negru să fie adevărat "ar trebui să ai un lagăr de concentrare german fără comunişti şi un lagăr de concentrare sovietic fără nazişti". Dar Buchenwald care a fost un lagăr de concentrare în timpul Reichului nazist şi un lagăr de concentrare sovietic după război, este cea mai bună ilustrare a faptului că astfel de lagăre de concentrare corecte politic nu sunt decât ficţiune.

Dar recunoaşterea complexităţii nu înseamnă că cele două tabere ale războaielor istorice europene greşesc în egală măsură. Kremlinul poate insista, legitim, că sacrificiul popoarelor URSS trebuie recunoscut ca atare. Dar accentul trebuie pus pe popoarele sovietice, nu pe poporul rus. Milioane de ucraineni, georgieni, de oameni din Asia Centrală au murit luptând împotriva lui Hitler. În Belarus, fiecare al treilea locuitor nu a supravieţuit războiului.

Definiţia eliberării

Războaiele se poartă de obicei pentru cucerirea unor teritorii. Războaiele memoriei se poartă pentru înţelesul cuvintelor. Iar prezentele războaie ale memoriei, ruso-ucrainean, ruso-polonez sau ruso-ceh se poartă în legătură cu înţelesul cuvântului "eliberare".

În 1985, preşedintele Germaniei, Richard von Weizsäcker, a intrat în istorie calificând ziua de 8 mai drept zi a eliberării Germaniei. El le-a spus compatrioţilor săi că, deşi este adevărat că şi germanii au suferit cumplit în timpul războiului şi li s-a făcut nedreptate după război, ei nu au dreptul să se considere victime, fiindcă ei au fost responsabili pentru imensele suferinţe prilejuite altora şi pentru Holocaust. Şi în vreme ce germanii nu au dreptul moral de a se considera victime, ei au dreptul să califice sfârşitul războiului drept "eliberare", fiindcă Germania a pierdut războiul şi, drept rezultat, şi-a câştigat libertatea. Iar ceea ce contează este libertatea şi nu victoria.

Exact această lecţie germană lipseşte astăzi Kremlinului. Iar ceea ce diferenţiază Europa Centrală şi de Est de Europa de Vest, când vine vorba de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este faptul că est-europenii nu pot declara ziua de 8 mai 1945 drept zi a eliberării lor.

Venirea armatei sovietice a fost o victorie asupra Germaniei naziste, dar nu a eliberat ţările lor. Preşedintele Vladimir Putin refuză să accepte că moartea a milioane de soldaţi sovietici în efortul de alungare a naziştilor din Europa de Est nu dă Moscovei dreptul de a decide când trebuie ţările est-europene să-şi celebreze eliberarea. Sacrificiul soldaţilor sovietici impune respect şi orice încercare de diminuare a rolului jucat de Uniunea Sovietică în înfrângerea lui Hitler este revizionism istoric. Dar monumentele mareşalilor şi tancurilor sovietice nu pot fi numite monumente ale eliberatorilor în societăţile din Europa de Est, dacă acestea nu le privesc astfel.

Nu aliaţii, ci preşedintele Germaniei a fost cel care, la 40 de ani de la încetarea războiului, a declarat că 8 mai este ziua eliberării. Şi cei din Europa de Est vor decide ei înşişi care va fi ziua pe care o vor proclama drept zi a eliberării lor.

Ivan Krastev este un politolog bulgar. Este preşedintele Centrului pentru Strategii Liberale de la Sofia şi colaborator permanent al Institutului pentru Ştiinţe Umane de la Viena. Este, între altele, coautor, împreună cu Stephen Holmes, al volumului "Lumina care a eşuat"