Erdogan înţelege numai limbajul sancţiunilor

Nu mai este de multă vreme un secret. După tentativa de puci din iulie 2016, serviciul secret turc MIT a devenit foarte activ pentru a-i anihila pe "duşmanii ţării", inclusiv pe cei din afara graniţelor Turciei. La fel de cunoscute sunt şi acuzaţiile la adresa conducerii de la Ankara căreia i se reproşează că ar deţine închisori secrete în care simpatizanţii predicatorului Fethullah Gülen sunt torturaţi sistematic. De mai bine de doi ani încoace circulă tot mai multe zvonuri pe această temă.

Ce face occidentul?

Informaţiile conform cărora adepţi ai Mişcării Gülen au fost arestaţi peste hotare sunt vândute în presa din Turcia ca un succes. Guvernul de la Ankara se laudă cu activitatea MIT. Iar misiunea noastră, ca jurnalişti independenţi, este să investigăm practicile serviciilor secrete şi să constatăm. Şi, de asemenea, putem pleca de la premisa că tot ceea ce am aflat noi, serviciile secrete din occident ştiau deja de multă vreme.    

Întrebarea care se pune, însă, este următoarea: ce se schimbă în urma acestor dezvăluiri? Ce fac ţările occidentale care, în mod evident, cunosc de mult practicile MIT? Răspunsul este simplu: nimic!  

Turcia, stat membru al Alianţei Nord-Atlantice, deţine presupuse centre de tortură, răpeşte prezumtivi "trădători de ţară" de prin toată lumea, iar serviciul secret MIT este din ce în ce mai activ în străinătate. Şi în loc să fie tranşant şi să abordeze deschis acest subiect, guvernul de la Berlin mizează în continuare pe diplomaţia sa echilibrată.

Chiar dacă adevărul doare

Turcii au o vorbă: "Dost acı söylese de doğru söyler" - "Chiar dacă un prieten îţi spune lucruri dureroase, el îţi va spune întotdeauna adevărul". La fel ar trebui să procedeze şi partenerii din occident cu preşedintele Erdogan. Să-i spună durerosul adevăr. Dar ei se limitează la ameninţarea că ar putea suspenda negocierile de aderare a Turciei la UE - ameninţare pe care oricum, între timp, Ankara o ia ca pe o glumă proastă. Fiindcă, la asemenea declaraţii, reacţia lui Erdogan şi a susţinătorilor săi urmează sloganul : "Oricum creştinii nu ne vor în clubul lor!".

În Turcia, cei mai aprigi duşmani ai ţării sunt aşa-numiţii "trădători de neam". Între timp, prinderea şi pedepsirea celor răspunzători de tentativa de puci din 2016 a devenit principalul obiectiv al preşedintelui Erdogan. Mişcarea Gülen şi membrii acesteia sunt inamicul public numărul 1. Acesta este argumentul suprem al preşedintelui Erdogan. Un raţionament mai mult decât acceptat în Turcia. Dar restul ţărilor, cele cu regimuri democratice, văd situaţia în mod diferit.  

O diplomaţie blândă nu este de ajuns

În stilul său bădăran, preşedintele SUA, Donald Trump, este cel care a arătat cum trebuie tratată Ankara. Când şansele de eliberare din închisoare a predicatorului american Andrew Brunson, înteminţat în Turcia, s-au micşorat vizibil, Casa Albă a reacţionat prompt. Trump a folosit un limbaj pe înţelesul lui Erdogan: presiuni exercitate asupra guvernului AKP, sancţiuni impuse Turciei şi taxe punitive pe mărfurile de provenienţă turcă. Consecinţele economice ale măsurilor luate de americani vara trecută se resimt şi acum în Turcia.    

Ankara va trebui să devină transparentă faţă de partenerii săi din Vest, să îşi închidă centrele de tortură şi să le asigure tuturor deţinuţilor normele statului de drept - inclusiv simpatizanţilor Mişcării Gülen. În caz contrar, o relaţie bazată pe încredere cu occidentul nu este posibilă. Nici acum, nici în viitor.