Predicatori şi tămăduitori

La Moscova circulă un banc despre războiul din Siria. Merkel îi spune lui Putin: "Vladimir Vladimirovici, nu există nicio soluţie militară în Siria", la care Putin răspunde: "Ba există, Angela!". Poate că unii vor protesta acum, argumentând că nu se pot face glume pe seama războiului şi a suferinţei oamenilor. Se știe, umorul are întotdeauna o doză mai mare sau mai mică de prost gust. În Germania, acest dialog fictiv deranjează din motive mai profunde: în Republica Federală, gândirea în categorii militare este atât de hulită, încât logica politică a folosirii armelor nu își mai găseşte susţinători în rândul majorităţii germanilor.   

Până şi cele două mari culte religioase din Germania erau de acord cu populaţia la finele săptămânii trecute, când atât mai marii bisericii catolice, cât şi ai protestanţilor luterani anunţau că atacurile cu rachete nu pot aduce pacea în Siria. Ceea ce însă nu susţinuse nimeni. Nu s-a rostit niciun cuvânt despre raţiunea atacurilor aeriene occidentale, nici reprezentanţii bisericii şi nici politicienii nu au găsit de cuviinţă să abordeze şi altfel situaţia. Au prevalat din nou criticii, demagogii şi vracii. 

Un popor profund pacifist

Germanii sunt un popor profund pacifist. Şi anume, nu aşa cum s-a tot spus, încă din 1945, când cadavrele şi ruinele lăsate în urmă de dictatura nazistă au impus o schimbare generală de mentalitate. Nu, mai târziu, o dată cu dărâmarea Zidului şi destrămarea Uniunii Sovietice, s-a schimbat şi atitudinea germanilor în politica de securitate. Aşa-numitele ”dividende ale păcii” s-au bucurat în reunificata Republică Federală de o aplicare sustenabilă fără precedent în occident. 

Urmările sunt reperabile şi în dezbaterile referitoare la atacurile occidentale asupra depozitelor şi laboratoarelor pentru arme chimice din Siria. Cancelara dictează ritmul. Dar nu în sensul conducerii politice, ci în stilul atât de complicat german, care îi deranjează pe aliaţi: mai întâi, exclude implicarea germanilor la orice acţiune militară. O excludere categorică. Apoi, după ce SUA, Franţa şi Marea Britanie au bombardat cu succes depozitul de arme chimice al lui Assad, Berlinul salută atacul ca fiind o măsură adecvată. Ce să mai înţelegem? 

Criticii mai cinici au remarcat direct că Germania nici măcar nu dispune de mijloace - de genul unor avioane de luptă sau rachete de croazieră - pentru a se implica armat. Adevărat. Dar cine este responsabil de starea armatei germane? În al cui mandat au ajuns trupele federale în situaţia de a nu mai putea îndeplini nici anumite angajamente în cadrul NATO? Mulţi parteneri din Uniunea Europeană şi NATO îi consideră pe germani drept profitori ai politicii de securitate. 

Germanii se sustrag

Când situaţia se complică, germanii se sustrag politic, iar armata e neglijată de decenii. Această tristă realitate se află într-un dezacord vădit față de discursurile de dumincă ale politicienilor. Aceștia se referă cu aplomb la creşterea responsabilităţii Republicii Federale faţă de restul lumii, la necesitatea de a prelua competențe sporite în politica de securitate precum și la voinţa de a-şi asuma acest rol.

Uneori, la Berlin se vorbeşte şi despre responsabilitatea de a-i proteja pe civili sau pe membrii unor minorități periclitate, despre necesitatea unui angajament militar pentru a evita înrăutăţirea situaţiei. Sau, ca acum, în cazul Siriei: despre intervenţii militare limitate, care ar putea facilita o nouă abordare diplomatică.

Toate acestea împreună schiţează imensul paradox supărător al politicii externe a Berlinului. În dezbaterile pe marginea atacului aerian limitat asupra Siriei, acest fapt a avut un efect de paralizie jenantă. 

Autor: Christian F. Trippe / A.K.