Erdogan şi limitele

Un cunoscut truism spune că, atunci când ai de-a face cu colegi urâcioşi, tiranici, nu-i poţi schimba. Ceea ce poţi face este să îţi schimbi tu însuţi abordarea faţă de aceştia. La fel stau lucrurile şi în politica la nivel înalt. Occidentul, respectiv guvernul federal de la Berlin, nu-l vor schimba pe Recep Erdogan. Însă guvernele de la Berlin şi Washington, precum şi autorităţile europene pot - de fapt, trebuie! - să îşi reconsidere tratamentul pe care i-l oferă preşedintelui turc.

Pentru opoziţia turcă, Tayyip Erdogan este un dictator de foarte mult timp. Cu precădere în Germania, acest termen trebuie utilizat cu maximă prudenţă. Erdogan nu este un nou Adolf Hitler apărut la marginea Europei. Oricât de crud şi oripilant ar fi războiul pe care militarii turci îl poartă în estul ţării împotriva kurzilor, nu poate fi comparat în vreun fel cu exterminarea sistematică a milioane de evrei petrecută în regimul nazist.

Programul politic al lui Erdogan nu are la bază ideea nebunească de a anihila un anumit grup etnic sau de a transforma Turcia într-un al doilea Iran. Erdogan nu este un om tocmai religios, de vreme ce este mult prea corupt! El se foloseşte de religie pentru că îl avantajează. Programul lui Erdogan se bazează pe însuşi Erdogan.

Kurzii sunt folosiţi

În debutul mandatului său de premier, Erdogan a trecut val-vârtej prin parlament o sumedenie de reforme şi a apropiat foarte mult Turcia de Europa. În contextul actual, marcat de arestări în masă, apropierea lui Erdogan de kurzi, pe care i-a numit "fraţi", pare o glumă amară a istoriei.

Astăzi putem constata că aceste lucruri nu au fost realizate din convingere, ci au fost rezultatul unui calcul politic minuţios. Erdogan a supus armata controlului politic, pentru a scăpa de cea mai puternică forţă corectivă din interiorul sistemului politic al Turciei. Prin urmare, Erdogan i-a folosit pe kurzi deoarece avea nevoie de voturile lor împotriva ultranaționaliștilor și a kemaliștilor.

Erdogan vrea să transforme ţara într-un sistem prezidenţial autoritar şi este, în clipa de faţă, pe cale de a transforma Turcia după cum pofteşte. Puciul eşuat din iulie i-a livrat motivul decisiv de a acţiona inclusiv împotriva fostului său tovarăş, Fetullah Gülen.

Cu toatea acestea, Erdogan nu este atât de atotputernic pe cât pare la prima vedere. În timpul ascensiunii sale politice, de la nivelul cel mai de jos la etajele cele mai înalte, Erdogan şi-a făcut o mulţime de duşmani. Mulţi dintre cei aproximativ 80 de milioane de turci, nu-l susţin pe preşedintele lor. Doar aproape o jumătate dintre alegătorii turci au puş ştampila de vot în chenarul cu AKP.

Coaliţia celor rezonabili

Dacă guvernele de la Berlin, Bruxelles şi Washington susţin cu adevărat o Turcie pluralistă, trebuie să facă iute un pas spre forţele politice care pledează pentru echilibru în această ţară. Or, aceste forţe există: în armată, în cadrul opoziţiei politice, în presă şi universităţi. Opoziţia se manifestă însă şi în rândurile kurzilor, ale aleviţilor, ba chiar şi printre suniţii religioşi din ţară.

Aşa cum uneori eşti nevoit să îi arăţi limitele unui coleg urâcios, la fel se poate întâmpla şi în politica la nivel înalt. Este nevoie doar de puţin curaj şi de dorinţa ţărilor rezonabile de a colabora în acest sens. Un fapt este clar: dacă acest lucru nu se întâmplă, tiranul nu doar că se va simţi puternic, ci chiar va fi!

Autor: Daniel Heinrich / vd