Cum am trăit eu Reunificarea

Era prima călătorie a viitorului meu soţ în "Occident". După deschiderea frontierelor, împreună cu câţiva prieteni s-a decis să petreacă Revelionul în localitatea Münster, din vestul Germaniei - pentru simplul fapt că unul dintre prieteni cunoştea pe cineva acolo. Aşa ne-am cunoscut la petrecerea de sfârşit de an. Pe atunci, pentru fiecare dintre noi ţara celuilalt reprezenta "străinătatea". Aveam, ce-i drept, aceeaşi limbă maternă, nu, însă, şi aceeaşi patrie. Ştiam puţin unii despre alţii şi nici nu eram prea curioşi să aflăm mai mult. Şi nu doar noi eram aşa, ci mulţi tineri germani la vremea aceea. Familia mea nu avea rude în RDG, aşa cum nici familia soţului meu de mai târziu nu avea rude în RFG.

Viziuni politice comune

Aveam totuşi, se pare, şi multe în comun. De pildă acelaşi gust în materie de muzică şi o colecţie similară de discuri. Doar că a mea costase mai puţin şi fusese mai uşor de procurat. Aveam acelaşi gust şi în ce priveşte amenajarea unei locuinţe, aceleaşi interese culturale, aceeaşi empatie socială. Şi - asta am constatat destul de curând - aveam şi aceleaşi viziuni politice: de la o politică ecologică modernă şi până la o politică de familie progresistă. Căderea Zidului despărţitor al Berlinului o vedeam, amândoi, ca pe o mare şansă democratică de restructurare a ţării. Plini de speranţe urmăream dezbaterile pe tema elaborării unei noi Constituţii. El se săturase de regimul comunist RDG-ist, eu de guvernul conservator Kohl.

La începutul anului 1990, mii de est-germani au luat drumul Vestului – mai ales tinere femei. Eu, în schimb, am renunţat în primăvara aceluiaşi an la locul meu de muncă şi la locuinţa din vestul Germania şi m-am mutat în apartamentul de două camere al prietenului meu est-german. De fapt ilegal, căci la vremea aceea, în calitate de cetăţean al RFG nu aveam dreptul să locuiesc în RDG.

Ce ne defineşte pe unii şi pe alţii

Presa a aflat de noi, de femeia vest-germană care s-a mutat la prietenul ei est-german şi ziariştii nu conteneau cu întrebările legate de ceea ce defineşte de fapt fiinţa RDG-istă şi cea RFG-istă şi ce le deosebeşte.

De fiecare dată aveam realmente probleme să găsim un răspuns. Nu ştiam ce să spunem. Pentru că noi ne-am îndrăgostit de fapt de ceea ce aveam în comun. Ca să spunem totuşi ceva, am povestit că nu împărtăşeam aceeaşi nostalgie cu privire la hârtia igienică din copilărie. Lui îi era dor de cea dură, rigidă din Est, eu de cea moale şi plăcută din Vest. Mulţi s-au mulţumit cu acest răspuns. Ani mai târziu încă, unii prieteni chiar se arătau dezamăgiţi să vadă că la toaletă nu aveam decât o rolă de hârtie igienică, şi nu două.  

În jurul nostru totul ieşise de sub control

Nu departe de unde locuiam, partidul neonazist din Berlinul de Est, "Alternativa Naţională", ocupase mai multe clădiri. Nu-mi venea să cred. Neonazişti în Est!? Şi tot în apropiere, în Mainzer Straße, un grup de studenţi din vestul Berlinului au ocupat şi ei nişte case. Cele două părţi ale Germaniei abia se reuniseră de câteva săptămâni, când, în noiembrie 1990, printr-o acţiune spectaculoasă a Poliţiei, clădirile au fost evacuate. Ne-am trezit brusc din somn din cauza zgomotului, iar o vecină, în cămaşă de noapte, striga disperată în casa scărilor că "e război".

Luni întregi pline de jenă

În acele zile, seară de seară auzeam camioane olandeze care cutreierau cartierul, demontând, pe ascuns, clanţe vechi şi frumoase de uşi şi alte obiecte. Mai târzu le puteai cumpăra la târgurile de vechituri din Amsterdam sau în oraşe belgiene. Fiecare părea să privească Germania de Est doar ca posibilă pradă. Evident că est-germanii erau consternaţi.

În vara anului 1990, prietenul meu a vrut să-mi arate lacul lui preferat. Am plecat la drum cu automobilul meu mic, iar când am vrut să ne întoarcem ne-am dat seama că eram blocaţi de un BMW elegant cu număr de München. Am aşteptat câteva ore până când o tânără pereche a catadicsit să se urce în maşină, nu înainte de a ne spune pe un ton apăsat că nouă, est-germanilor, ne-a aparţinut destulă vreme lacul acesta, de acum ei, vest-germanii, şi-l vor recupera. Mie mi-a venit să plâng.

Şi socrii mei au trăit lucruri pe care nu şi le-ar fi putut imagina. La un moment dat au apărut oameni pe terenul căsuţei lor de vacanţă care măsurau deja locul în ideea de a pune mâna pe el. Se lansau acuzaţii nefondate de colaborare cu STASI cadrelor universitare, pentru a le înlocui cu oameni incompetenţi din Vest. Printre cunoscuţi au descoperit oameni fideli regimului comunist est-german, deveniţi, dintr-o dată, adepţi fervenţi ai Reunificării. 

Întrebări despre origine

Pe atunci, în Berlinul de Vest am găsit uşor un job. La scurt timp ştiau toţi că locuiesc în partea răsăriteană a oraşului, că sunt navetistă şi trec graniţa zilnic într-o direcţie şi alta. Într-o zi, unul dintre colegi m-a bătut pe umeri în semn de încurajare: "Deşi eşti din Est, articolele tale sunt totuşi bine scrise." Când l-am întrebat ce îl face să creadă că sunt est-germană, mi-a răspuns fără ezitare: "Se vede de la o poştă - pentru că porţi blugi şi cămaşă de blugi."

Şi partenerul meu de viaţă şi-a găsit repede un loc de muncă la o întreprindere din Berlinul de Vest. Mai înainte, însă, a trebuit să-şi ia cetăţenia vest-germană. Dimineaţa pleca din locuinţa noastră din Berlinul de Est, ca cetăţean RDG-ist, pentru a lucra în partea occidentală a oraşului. Seara se întorcea în Est ca cetăţean vest-german. Se simţea într-un fel ca un trădător – nu faţă de RDG, ci faţă de cei care încă mai sperau să se unească cu Germania Occidentală pe picior de egalitate. La o petrecere organizată de firmă, lumea a fost uimită că nu eu proveneam din Est, ci soţul meu: "E atât de priceput tehnic, n-am fi crezut."

Familia - din Est şi din Vest

Familiile noastre - a mea din Vest şi cea a soţului meu, din Est, sunt aşa de diferite şi au atâta în comun cât au şi alte familii din aceeaşi parte a Germaniei. Unii locuiesc la distanţe atât de mari încât abia se văd. Alţii au atât de puţin în comun încât nici nu vor să se vadă prea des. Toate acestea nu au de-a face cu locul de origine. Dacă mă gândesc bine, îmi vine totuşi în minte un episod care are de-a face cu originea diferită. Când am anunţat rudele că sunt însărcinată cu primul copil, soacra mea a început să cumpere cantităţi uriaşe de hăinuţe de copil ori de câte ori găsea ceva în ofertă. Aşa era obişnuită de pe vremea defunctei RDG: trebuia să cumpere ceva atunci când găsea, nu când avea neapărată nevoie.

Mama mea, în schimb, n-a mai vorbit câteva săptămâni cu mine. Ea trăise altă experienţă: în Vest mai era obiceiul ca atunci când o femeie devenea mama se sfârşea şi cu cariera ei profesională. Pe atunci, încă, un bărbat vest-german avea dreptul să-i interzică soţiei să lucreze. În Est era cu totul altfel.

Copiii noştri n-au văzut diferenţa şi întrebau adesea, în copilărie, care dintre bunici este din Est şi care din Vest. Astăzi nici n-ar putea spune de unde exact sunt toţi colegii şi prietenii lor – din Peru, Portugalia sau Paderborn.   

Sfârşitul euforiei politice

Ziua de 3 octombrie 1990 am petrecut-o  cu socrii mei şi cu prietenii lor. Atmosfera era apăsătoare. Noi eram cam abătuţi deoarece în lunile din urmă am avut adesea motive să ne fie pur şi simplu ruşine pentru conaţionalii noştri. Totul se redusese la consum, posturi şi "pradă de război". Militanţii pentru drepturile civice nu prea mai jucau vreun rol, iar cei care se îndoiau de justeţea procesului reunificării era catalogați promt drept nostalgici incurabil faţă de fosta RDG. 

Nimeni dintre noi nu duce, în aceste zile, dorul defunctei RDG. Doar şanselor ratate.