Cuţitul în spate

În răstimp, în Germania făceau titluri de-o şchioapă apropourile şi comentariile dedicate celei mai ample catastrofe din istoria omenirii de liderul rus Putin şi de preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski.

Şeful statului polonez i-a lăsat de această dată deoparte pe agresorii nazişti care, sub un pretext grotesc, au invadat Polonia la 1 septembrie 1939, declanşând cea mai sângeroasă conflagraţie mondială.

Rusia, a spus Kaczynski, „a înfipt Poloniei un cuţit în spate”. În baza pactului dintre Hitler şi Stalin, semnat la 23 august 1939 de miniştrii de externe german şi rus, Ribbentrop şi Molotov, Rusia a invadat şi ea Polonia şi a dezmembrat, cot la cot cu naziştii, statul polonez.

Se ştie că şase milioane de polonezi, între care trei milioane de evrei, au plătit până la urmă cu viaţa operaţiunea nazisto-comunistă a dezmembrării statului polonez. Rana amintirii cumplitelor suferinţe care au însoţit tragedia poloneză nu s-a închis defel. Poate că nimic n-o ilustrează mai convingător decât imaginea celor două valuri de refugiaţi evrei şi polonezi făcându-li-se drumul cruce pe un pod de la frontiera dintre Polonia invadată de nazişti şi cea proaspăt ocupată de sovietici. Imaginea, inclusă de Soljeniţin între mărturiile alcătuind "Arhipelagul Gulag", şi-a refăcut apariţia într-un film al unui faimos regizor polonez. Nu în „Cuţitul în apă” al lui Roman Polanski, ci în „Katyn”, noua peliculă a nu mai puţin celebrului Andrzej Wayda.

Că România este singura ţară europeană care mai are de suportat în mod direct consecinţele concrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în urma căruia Uniunea Sovietică anexa prin rapt Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa nu constituie, la 70 de ani de-atunci, un subiect de film sau de editorial.

În schimb s-a acordat atenţie, în vest, mai puţin negării Holocaustului din „Tricolorul” şi alte fiţuici imunde de genul celei peremiste, ci mai cu seamă declaraţiilor liderilor polonezi şi nu în ultimul rând avertismentelor lansate de premierul Donald Tusk împotriva falsificării istoriei. Încă şi mai multă luare aminte au suscitat declaraţiile lui Vladimir Putin din ziarul polonez Gazeta Wyborcza.

Departe de a-şi cere iertare pentru crimele comise de sovietici, premierul şi ex-preşedintele Rusiei s-a rezumat, totuşi, în mod remarcabil, să condamne pactul dintre dictatorii german şi sovietic şi să regrete asasinarea în masă a elitei poloneze la Katyn de către serviciile secrete ale Kremlinului. În ciuda insuficienţei lor, regretele exprimate de Putin constituie, incontestabil, o evoluţie memorabilă, alimentată poate de dorinţa conducerii de la Moscova de a reduce clivajul imens despărţind, în sfera memoriei istorice, Apusul de Rusia.

În revanşă, împreună cu mare parte a actualei elite intelectuale ruseşti, Putin a continuat să întreţină mitul conform căruia Moscova n-ar fi avut pasămite de ales decât să bată palma cu Hitler. Rămas credincios sieşi şi doctrinei anti-occidentale a serviciilor secrete care l-au lansat pe eşichierul politic, Putin a mai susţinut că, până la urmă, de vină pentru înţelegerea dintre Berlin şi Moscova ar fi fost împăciuitorismul occidental manifestat la München în 1938, când Franţa şi Marea Britanie i-au cedat lui Hitler Cehoslovacia.

Or, tancurile care au invadat satele şi oraşele poloneze în 1939 n-au aparţinut nici Londrei, nici Parisului.

Într-un mod tipic pentru sistemele totalitare descrise de Orwell în "1984" şi în "Ferma Animalelor", în Rusia s-a propus mai nou pedepsirea penală a "falsificărilor" istorice. Ceea ce n-a împiedicat mass-media rusă, controlată, se ştie, la sânge de Kremlin, să vehiculeze masiv acuze aiuritoare la adresa Varşoviei. Potrivit lor, polonezii şi-ar fi meritat chipurile soarta, întrucât Polonia ar fi fost prima ţară care s-ar fi aliat cu Germania nazistă, semnând în 1934 un pact de neagresiune cu regimul hitlerist.

La Ministerul rus al Apărării s-a mers chiar mai departe şi s-a evocat, în iunie 2009, o prezumtivă „provocare”, de către Polonia, a celui de-al doilea Război Mondial prin refuzul Varşoviei de a ceda „în faţa moderatelor revendicări naziste”.

Dacă la şapte decenii de la izbucnirea războiului acestea sunt concepţiile oficialilor ruşi, e lesne de înţeles de ce teama faţă de neo-imperialismul şi agresivitatea Rusiei continuă să marcheze atât de profund întreg estul şi centrul Europei.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Stefanescu