Dacian Cioloș și polemica din jurul Turciei

O polemică reținută ca ton, dar totuși destul de amplă a fost inițiată rapid pe marginea loviturii de stat din Turcia. În presa românească au apărut comentarii îngrijorate față de soarta secularismului kemalist, acordând militarilor implicați circumstanțe atenunate. Pe pagina de facebook a premierului Dacian Cioloș, zeci de comentatori i-au reproșat acestuia declarația de susținere a președintelui Erdoğan, atrăgând atenția asupra înclinațiilor autoritare ale regimului de la Ankara.

În realitate, prim-ministrul Dacian Cioloș nu avea altă opțiune, oricare ar fi înclinațiile sale reale. În aceeași situație s-au găsit toți liderii europeni nevoiți să condamne lovitura de stat, deși coabitarea cu regimul Erdoğan nu a fost deloc ușoară în ultimii ani. Dar nevoia de stabilitate a prevalat, cu atât mai mult cu cât Turcia nu poate fi comparată cu Egiptul sau Siria, în ciuda transformărilor petrecute după ascensiunea puternică în viața politică a AKP. Astăzi după experiența tristă a războiului din Irak, Occidentul ar fi dispus, probabil, să-l accepte și pe Saddam Hussein, darămite pe Erdoğan, președintele unei țări NATO care joacă un rol major în echilibrul de putere din Orientul Apropiat. Ce-i drept în Turcia a fost destul de insistent rostită - mai mult sau mai putin aluziv - acuzația că SUA ar fi instigatoarele puciului cel puțin prin protecția pe care o acordă unui ilustru exilat, imamul Fethullah Gülen. Iar tonul cu care președintele Erdoğan a cerut președintelui Obama extrădarea rivalului său conține o acuzație.

Dar e semnificativ că în România cei care au denunțat conformismul oficialilor europeni nu agrează deloc varianta Gülen, căci implicarea unui cleric, fie el și o personalitate proteică ca a imamului exilat, tulbură tabloul care ar opune în opinia lor valorile liberalismului unei dictaturi islamiste camuflate. Desigur această înfruntare e reală și ea a ieșit la iveală în anii din urmă în cursul marilor manifestații de la Istanbul îndreptate în mod expres împotriva autoritarismului lui Erdoğan. Într-o carte apărută anul acesta în Franța, jurnalistul și scriitorul turc Kadri Gürsel, concediat exact acum un an de la ziarul Milliyet, unde scria de două decenii, din cauza unui tweet în care critica politica regimului față de kurzi, trasează un portret sumbru al unei Turcii care s-a îndepărtat definitiv de valorile liberale.

În ultimul capitol intitulat interogativ ”Sfârșitul Turciei?”, Kadri Gürsel scrie că vechea Turcie kemalistă a dispărut pe nesimțite. ”Pentru mine, spune jurnalistul, o pagină e pe cale să se întoarcă, aceea a unei Turcii inspirate de principiile de la 1923 care sunt progresul, știința, rațiunea, egalitatea sexelor, laicitatea, în scopul armonizării cu lumea occidentală. Această revoluție culturală, mă refer la procesul de secularizare inițiat de Atatürk, s-a petrecut pe fondul unor mari suferințe, oferind ulterior mișcării islamiste motive pentru a se prezenta pe sine ca victimă ideologică.”(”Turquie, anneée zéro”, Les éditions des Cerfs, 2016)

Opoziția dintre liberalismul de tip occidental și tradiția islamistă se manifestă așadar cu putere, dar nu în termenii în care sunt percepuți convențional în lumea occidentală. În Turcia liberalismul este asociat cu regimul de mână forte al lui Kemal Atatürk și nu poate fi asimilat democrațiilor liberale din Occident. Din anii 60 ai secolului trecut armata a intervenit de 3 ori pentru a restaura ordinea seculară, reprimând tentativele de inspirație populară care aspirau la repunerea în drepturi a Islamului. De altfel după cum vedem din citatul de mai sus, Kadri Gürsel ne oferă el însuși cheia unei mai bune înțelegeri a situației. Kemalismul a însemnat o dictatură a militarilor care a favorizat apariția unei clase de mijloc europenizate, dar care a alienat o mare parte a poporului.

Polemica inițiată pe pagina de facebook a prim-ministrului Cioloș este foarte instructivă, căci ne arată erorile politice pe care Europa ar putea fi tentată să le comită. Ideea după care liberalismul este o marfă cu valabilitate universală, care ar trebui exportată prin orice mijloace, este greșită și poate niciodată nu s-a dovedit mai greșită decât în acești care au urmat războiului din Irak. O intervenție imprudentă în afacerile turcești în numele democrației liberale occidentale ar fi cu atât mai eronată cu cât, după toate aparențele, situația Turciei e mult mai complicată decât poate fi percepută ea din exterior. Căci dacă e adevărat ca Fethullah Gülen ar fi autorul loviturii de stat, atunci victoria sa ar fi însemnat, probabil, în primă instanță, o armonizare mai ușoară cu politica americană, dar în a doua s-ar fi văzut că nu ar fi adus după sine o restaurare a kemalismului, așa cum visează un eurofil ca scriitorul Kadri Gürsel, ci mai curând un soi de islamism elitist, justițiar, un islamism al culturii și excelenței prin opoziție cu cel popular și de masă al lui Erdoğan. Imamul exilat pare a fi un noocrat născut în Islam, dar nu un liberal. E un bun moment să reluăm concluzia lui Samuel Huntington din ”Ciocnirea civilizațiilor” (de cele mai multe ori greșit înțeleasă) și care îndemna Occidentul să nu se amestece în conflictele din interiorul altor civilizații.