Vinovățiile României și crimele lui Ion Antonescu 

Înaintea lui, celebrul Dan Amedeo Lăzărescu, unul dintre fondatorii post-decembriști ai PNL, îl considera pe mareșalul fascist „salvatorul nației”, iar pe miniștrii care s-au perindat în cabinetul lui niște oameni „morali”.

După 1989 a existat un cult pentru mareșalul fascist, iar Parlamentul României i-a dedicat la începutul anilor 90 ședințe comemorative. Au apărut articole și volume laudative și destui politicieni i-au ridicat osanale. Mulți primari au botezat străzi cu numele lui și câțiva preoți au comandat busturi ale lui Antonescu pe care le-au amplasat în fața bisericilor. Până în 2002 când guvernul a interzis, printr-o ordonanţă de urgenţă (31/2002) fondarea organizaţiilor fasciste, rasiste sau xenofobe, numele mareșalului era prezent în toată țara. Și încă nu a dispărut de peste tot. 

De mai bine de 10 ani, în Constanța există strada mareșal Ion Antonescu, iar primarul Chițac, în ciuda scandalului, nu e încă sigur că poate să-i schimbe denumirea imediat. Inițial a vorbit despre „evaluări diverse” și „contradictorii” în legătură cu mareșalul Antonescu, de parcă ar fi un secret bine ascuns faptul că sub comanda sa România a fost implicată într-o măsură comparabilă cu Germania în masacrarea evreilor: Raportul Wiesel estimează numărul victimelor între 280.000 și 380.000 de evrei plus 11.000 de romi. 

Deținut în Uniunea Sovietică, apoi condamnat la moarte de Tribunalul Poporului și executat în iunie 1946 la penitenciarul Jilava, Antonescu a fost văzut multă vreme ca un erou, căruia i se putea trece cu vederea orice. La școlile militare autohtone legenda mareșalului nu s-a oprit niciodată, de aceea mulți ofițeri români îl privesc admirativ. Fostul președinte Traian Băsescu vorbea cu nostalgie despre el, iar acum primarul Constanței, ofițer de marină, a încercat tot ce a putut pentru a-i păstra memoria lui Antonescu pe una dintre străzile orașului-port. 

Pentru ei ar fi vorba mai degrabă de un act patriotic, decât de o încălcare a legii care interzice denumirea străzilor după criminali de război.   

Sunt mulți astfel de patrioți în România, de aceea în 2006 magistrații care au reluat parțial procesul din 1946 au considerat că nu ar fi fost justificate „crimele contra păcii” și au decis o reabilitare parțială a mareșalului fascist și a principalilor săi colaboratori. Abia în 2008, Înalta Curte a luat în considerare contestația Parchetului și a casat această reabilitare rușinoasă făcută la cererea fiului fostului guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu.   

Antonescu a fost alături de Hitler până la capăt, soldații români au ajuns până la Stalingrad, iar în drumul lor prin sudul Uniunii Sovietice s-au dedat la crime de toate felurile, despre care istoricii români abia de curând au început să vorbească. Mitul mareșalului fascist nu a putut fi dărâmat în ultimii 30 de ani și aproape jumătate din populație nu-l consideră vinovat pentru holocaustul la care a luat parte.    

Portretul lui a fost umanizat și a intrat în imaginarul colectiv mai ales prin descrierile făcute de Marin Preda în Delirul, roman apărut în 1975 și care s-a bucurat de multe reeditări. Lui Ceaușescu i-ar fi plăcut mult cartea, după cum povestește în volumul său de memorii unul dintre ultimii miniștri de externe comuniști. Și Dej avea o slăbiciune pentru Antonescu. Apoi mulți români l-au considerat pe mareșal un anticomunist care a avut curajul să se lupte cu rușii, fără să vadă bine și partea cealaltă, alianța cu Germania fascistă până la capăt.   

Patriotismul mareșalului este văzut printr-o lupă inversată de admiratorii lui, care nu vor să știe prea multe despre crimele comandate de el. Manualele de istorie consemnează superficial vinovățiile României din al Doilea Război Mondial și preferă să alimenteze în continuare eroismul și excepționalismul autohton, ca și cum erorile n-ar trebui analizate, ca și cum tinerii n-ar trebui să știe în detaliu cum s-a putut ajunge la atrocitățile holocaustului.