De la Poiana lui Iocan la „bilețelul roz“

De zeci de ani nu ne mai scriem scrisori nu doar pentru că avem Internetul la îndemână, ci și pentru că nu mai suntem prietenoși cu seducția răgazului, cu sentimental dorului de persoana iubită, de părinți, de prieteni. Așteptarea nu mai face parte din glosarul cotidian. Suntem tributari ritmului de viață draconic, plecăm dimineața de acasă butonând telefonul mobil la volan sau în mijloacele de transport în comun și ne întoarcem sub aceeași zodie a vieții online. Cred că milioane de români nu au un stilou sau un pix la îndemână, cu atât mai puțin o coală de hârtie.

În urmă cu mulți ani, într-un articol la Deutsche Welle făceam o remarcă pe care o consider și azi de actualitate: „Cauza pentru care am renunţat, ba chiar am uitat să ne mai scriem scrisori eu cred că este una mai profundă decât aceea că am fost acaparați de magia Internetului. Ea ţine de lipsa noastră de comunicare, altfel spus, de golul nostru sufletesc. Spre deosebire de comunicarea prin Internet sau telefonul mobil, scrierea unei scrisori implică a fi alături de celălalt, a te gândi la el, a-l avea în gând până ce primeşti răspunsul. La fel cum aşteptarea răspunsului de la tine implică aceeaşi prezenţă sufletească din partea celuilalt. În felul acesta lungul şir al aşteptărilor, uneori cu emoţii sau cu grija că scrisoarea de la cel drag nu mai vine, se constituie într-o comunicare durabilă şi profundă, uneori fără sfârşit“.

Genealogia schimbării la față a comunicării prin cuvântul așternut pe hârtie

Poșta Română e de ani buni în pragul falimentului și pentru că nu mai vinde timbre și plicuri poștale, nu mai trimite scrisori recomandate cu confirmare de primire decât într-un număr infim. Compania Națională Poșta Română S.A., aflată în prezent în proprietatea statului român și a Fondului Proprietatea, a supraviețuit de-a lungul deceniilor comuniste, ba chiar a prosperat, datorită sutelor de mii de scrisori pe care le livra zilnic în cele mai îndepărtate colțuri ale patriei comuniste.

Dezrădăcinarea țăranilor din anii ᾿50-᾿60 a produs un trafic imens al plicurilor expeditor-destinatar scrise cu litere de-o șchioapă cu creionul chimic, înghesuite față-verso în cuvinte tremurate, rod al palmelor bătucite de plugari care au fost obligați să lucreze la strung, la freză, în metalurgie, în minerit, în construcția de blocuri cutii de chibrit, pe șantierele de drumuri și poduri, într-un cuvânt, pe șantierele construirii „societății socialiste multilateral dezvoltate“.

Țăranii au fost strămutați la oraș, dar ei tot țărănește au continuat să trăiască. Prima generație în pantofi a adus cu ea discuțiile din Poiana lui Iocan și întrebarea teribilă a lui Ilie Moromete „Pe ce te bazezi?“ Adică, de ce samsarii comuniști au decis să le ia pământurile, vitele, până și căruțele și să-i strămute la oraș, unde în locul prispei de acasă erau nevoiți să iasă în cearcănul nopții la aer în balcoanele din beton armat străjuite cu gratii din fier forjat? Pe ce s-au bazat zbirii comuniști când au ordonat că „băi, Cocoșilă“ trebuie să se prefacă în „tovarășe Cocoșilă“? Unde le-a fost mintea ștabilor de la C.C. al PMR și a celor de la județeana de partid când au dat ordin ca loturile țăranilor înstăriți să treacă la C.A.P. și să hrănească și gurile bețivilor și pierde-vară ai satelor?

Așa se face că nevoia de poveste, de taifas, de șezătoare, cum era rostul în satul natal, umplea zilnic cutiile poștale cu scrisori. Dorul de acasă al țăranilor din fabrici și uzine, dorul de neveste și de copii era expediat prin plicurile acelea cu litere de-o șchioapă și scris tremurat. „Noi sîntem bine sănătoși, ceea ce vă dorim și vouă“, așa începea, aproape invariabil, o scrisoare trimisă de la Uzinele Faur din București (fostele Uzine Malaxa) la Cucuieții din Deal.

Singurul lucru bun al industrializării forțate, heirupiste, au fost scrisorile, milioanele de scrisori ale țăranilor strămutați la oraș trimise celor care au rămas acasă. Dar nu numai ale lor.

Fața și reversul seducției timbrului poștal

Intelectualii, și cei în libertate  ̶  e un fel de-a spune  ̶  , și cei din pușcăriile comuniste au găsit în scrisori o supapă de supraviețuire a spiritului, un recurs la memoria cuvântului însuflețit. O punte prin care dădeau seama unul de celălalt. Și toate acestea erau livrate printr-un plic. Un simplu plic cu expeditor și destinatar  ̶  cât de fade sunt aceste producții lexicale care indică numele celui care scrie și numele celui care citește. Din păcate, nu de puține ori scrisorile interceptate de Securitate, cu precădere cele trimise de intelectuali, au fost capete de acuzare în urma cărora procurorii și judecătorii făcuți pe puncte au umplut închisorile comuniste.

De cealaltă parte, au fost scrisorile de felicitare a cuplului Ceaușescu trimise de intelectuali lingăi, de șefi de fabrici, uzine, I.A.S.-uri, de rectori universitari, directori de școli, directori de spitale, directori de ospicii, azile de bătrîni, orfelinate, într-un cuvânt, de toată șefimea României comuniste. Toate se află la Arhivele Statului și în mare parte sunt protejate de legea dreptului de autor. Cele care au apărut în presă, via CNSAS, sunt doar o parte infimă a duplicității intelectualilor, unii dintre ei, vii sau morți, de valoare incontestabilă.

„Bilețelul roz“: expeditor Călin Popescu Tăriceanu, destinatar Traian Băsescu.

Mai țineți minte „bilețelul roz“ din biroul de prim-ministru al lui Călin Popescu Tăriceanu? Aia da scrisoare. Poate cea mai mediatizată scrisoare postdecembristă, pe care C.P. Tăriceanu i-a trimis-o în 2005 președintelui Băsescu pentru a face împreună o haiducie în imperiul de afaceri necurate al lui Dinu Patriciu. „Bilețelul roz“, făcut public de Traian Băsescu la o întâlnire cu presa la Cotroceni abia în ianuarie 2007, după ce am fost primiți în Uniunea Europeană, era scurt și la obiect:

„Dragă Traiane,

1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc.

2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?“

Cu același prilej, fostul de două ori președinte Băsescu a decriptat pentru jurnaliști bilețelul: „Domnul prim-ministru îmi propunea un parteneriat, dar, din păcate, cu oligarhiile noastre, la câteva luni după ce și eu împreună cu el am vorbit în campania electorală despre oligarhia PSD (…) Cu alte cuvinte, bilețelul ar fi avut ca mesaj a venit timpul nostru“.

Așa s-a scris istoria, prin scrisorele la colțul mesei, pe șervețele de hîrtie, ca în cazul acordului convenit între Churchill și Stalin la 9 octombrie 1944 la Moscova, prin care România și celelalte țări ale Europei de est au fost puse în brațele URSS.

De ce nu ne mai scriem scrisori? Pentru că suntem prizonierii propriilor corvezi zilnice care se învârt ca un carusel, unele dintre ele bune de aruncat la coșul de gunoi al existenței. Și pentru că ne lipsește cultura dialogului, a răgazului, a așteptării pline de trăire sufletească.