Demolarea reperelor anticomuniste

Pe lângă întârzierea masivă a introducerii reformelor în spaţiul românesc, după 1989, în comparaţie cu alte state ex-comuniste, una din explicaţiile uluitorului derapaj anti-democratic al puterii USL-iste, din vara anului trecut, rezidă în lipsa unui minim consens valoric şi istoric.

Înăbuşirea în faşă a acestui consens, absenţa lui, obţinută între altele prin dezinformare şi dezagregarea reperelor anti-totalitare, facilitează reinterpretările oportuniste şi condiţionează descurajarea gândirii critice, apte să ţină piept tentativelor de restaurare a dictaturii.

În alte state comuniste foştii disidenţi au ajuns după 1989, rapid, în vârful ierarhiei. De pildă în Cehoslovacia lui Vaclav Havel. În România s-a impus iliescismul.

Că în societatea românească mai proliferează şi în prezent aberante atitudini pro-ceauşiste şi pro-comuniste e aiuritor, dacă se ţine cont de catastrofa provocată între Carpaţi şi Dunăre de totalitarism, fascism şi comunism în genere, şi de Ceauşescu şi de poliţia lui politică în mod special.

Or, nu mi se pare defel întâmplător faptul că puciul din vara anului 2012 a avut loc în condiţiile în care, potrivit unor sondaje, s-au înregistrat în România majorităţi nutrind nostalgii pro-ceauşiste.

La fel de puţin aleatorie e propulsarea la vârful unor importante instituţii culturale româneşti a unor foşti securişti, ori turnători ai securităţii precum şi a unor cercetători ori manageri prea puţin aveniţi.

Sunt, desigur, salutare conferinţe de separare a apelor în care se face distincţia dintre luptătorii anti-comunişti (din munţi) şi extremiştii de dreapta dintre ei, precum cea pe care a fost invitat s-o ţină, la Bucureşti, la 18 aprilie, germano-românul William Totok, sub egida IICMR şi a Institutului Elie Wiesel.

Dar, în genere, se degajă impresia că, la Bucureşti, s-ar substitui autenticul anti-totalitarism, promovat de pildă de fosta conducere a IICMR, pe vremea când şeful său onorific, profesorul româno-american Vladimir Tismăneanu încă nu fusese dat afară, cu un anticomunism care, dacă facem abstracţie de conferinţa lui Totok, pare, prin comparaţie cel puţin, de faţadă.

La o atmosferă caracteristică pentru restauraţie, una pro-ceauşistă, doar vag escamotată şi cosmetizată, de ochii „lumii bune", apusene, se potriveşte şi nu pare deloc accidentală „reevaluarea" oportună, ideologic, a unor valori anticomuniste restituite românilor în anii 90. Rescrierea istoriei, un fenomen amplu descris de Orwell, tipic pentru lumile recăzute pradă totalitarismului se produce în România USL-istă între altele prin ceea ce s-ar putea numi elucubraţii marca Larry Watts.

Celebru „răstălmăcitor al istoriei",după cum îl descrie cu argumente consistente Marius Mioc, într-un foarte instructiv articol apărut pe site-ul Contributors.ro, Larry Watts a mai stârnit în trecut iritarea unor istoriografi serioşi. Memorabil rămâne bunăoară modul iresponsabil în care Watts a comentat fascismul românesc, respectiv victimele lui.

Michael Shafir, reputat ex-cercetător al Institutului de Research al Europei Libere i-a reproşat lui Watts pe bună dreptate „trivializarea Holocaustului" într-o lucrare publicată,sub titlul "The ‚comparative trivialization’ of the Holocaust", în 2003 de RFE/RL, Inc şi republicată cu permisiunea postului de radio Europa Liberă şi Radio Libertatea.

Or, Watts a recidivat, nu de mult, cu o carte avansând o „teză" masiv mediatizată în România, care pretinde că fostul general de securitate Pacepa, care l-a trădat pe Ceauşescu şi poliţia lui politică, ar fi lucrat pentru KGB şi ar fi fugit în SUA la ordinele serviciului secret sovietic.

Până la prezentarea unor probe concludente în acest sens mai nimic nu pledează în favoarea acestei aparent stranii ipoteze. Cariera de istoric a lui Watts, lasă, oricum, mult de dorit. Grav defecte, cum sunt, opiniile sale istorice nu sunt de natură să confere credit unui zvon numai bun să contribuie la demolarea unui potenţial reper anti-comunist.

Or, nu trebuie uitat că Pacepa, militarul cu cel mai înalt rang din statele Tratatului de la Varşovia, care a trădat sistemul comunist, trecând de partea adversarilor ceauşismului, comunismului şi ai Uniunii Sovietice, fusese mult elogiat, la vremea sa, de preşedintele american Ronald Reagan. Deci de omul care, alături de Margaret Thatcher, a sfârşit, ulterior, prin a îngenunchea imperiul sovietic.

Totuşi, Watts e folosit drept temei de către „istorici şi specialişti de marcă" din România, după cum îi califică ziarul Adevărul, spre a proiecta o imagine serios şifonată a "defecţiunii" anti-ceauşiste a fostului general.

Prezentat mai nou, de unii, ca şi cum ar fi fost „antiromân", Pacepa nu e singurul posibil simbol anticomunist care „o păţeşte" istoriografic.

Cazul său e mai complex, întrucât, înainte de a ajunge la sentimente mai bune şi a se refugia în occident, Pacepa a făcut parte, multă vreme, din odioasele structuri represive ale regimului comunist. Ba chiar le-a condus.

Or, în cazul lui, dar şi al altor foşti marxişti şi intelectuali care, spre deosebire de Pacepa, au rămas fără prezumtive crime la activ şi, indubitabil, s-au convertit autentic şi convingător la disidenţă anticomunistă, precum Dan Deşliu, sau la democraţie liberală, precum Vladimir Tismăneanu, manevra demolatoare e, în genere, aceiaşi. Ea constă în a se insista exagerat asupra păcatelor de tinereţe spre a se obtura meritele de la bătrâneţe.

Există însă şi simboluri anti-comuniste care n-au greşit în juneţe. Unii din foştii disidenţi din România, oameni care, de tineri, şi-au riscat viaţa, integritatea corporală şi libertatea spre a lupta împotriva barbariei comuniste au fost în mare măsură uitaţi, sunt trecuţi sub tăcere, se sting, ori au murit, ca Vasile Paraschiv, într-o atmosferă de ignoranţă generală. O atmosferă în care se adulează, în schimb, deşănţat şi imund corifei ai cultului personalităţii ceauşiste, ai proletcultismului şi naţional-comunismului, precum Adrian Păunescu, ori Sergiu Nicolaescu.

În ultima vremea, firava şi dezbinata opoziţie de centru-dreapta din România s-a concentrat, din motive lesne de înţeles, asupra bătăliei pentru justiţie, spre a încerca să-i apere ultimul rest de independenţă.

Dar bătălia pentru memoria neamului românesc nu e mult mai puţin importantă.