Despre civili şi rachetele care-i terorizează

Consiliul de securitate ONU ceruse anterior celor două tabere, în unanimitate, deci şi cu vocea SUA, să aplice „imediat” şi „necondiţionat” o „încetare umanitară a focului”, care să intre în vigoare odată cu ziua de luni, marcând luna nouă şi sfârşitul postului musulman din Ramadan.

Decizia Consiliului a urmat unei convorbiri telefonice între preşedintele american Obama şi premierul israelian Beniamin Netanyahu. Primul încercase să-l convingă pe cel de-al doilea de un prezumtiv „imperativ strategic” al „implementării unui armistiţiu umanitar imediat”.

Vineri, guvernul israelian refuzase o propunere americană de armistiţiu, elaborată de Washington cot la cot cu susţinătorii Hamas din Turcia şi Quatar. Prezentată de şeful diplomaţiei americane, Kerry, propunerea fusese cotată drept inacceptabilă de către miniştri executivului de la Ierusalim.

Pe de altă parte, israelienii au acceptat în repetate rânduri armistiţii, ba chiar le-au decretat şi unilateral, gruparea islamistă palestiniană, trecută pe lista celor teroriste între altele de către SUA şi UE, respingându-le, înainte de a proclama ea însăşi una de 24 de ore. Luni, ambele părţi păreau gata să prelungească acalamia.

Încetarea focului, deşi neasumată oficial şi în mod declarat de ambele părţi, ar putea deci să ţină, în mare măsură, de vreme ce din capul locului n-a fost încălcată decât sporadic, între altele prin lansarea unei noi rachete palestiniene din Gaza asupra teritoriului statului evreu. Racheta n-a omorât şi n-a rănit pe nimeni. Dar e vorba de un calm pe cât de relativ pe atât de fragil, ale cărui şanse să fie durabil sunt infime.

De la începutul anilor 2000 şi mai cu seamă de la evacuarea fâşiei, la mijlocul anilor 2000, de către militarii israelieni şi locuitorii evrei ai fâşiei s-au lansat din Gaza mii şi mii de rachete asupra centrelor populate ale Israelului. Zeci de israelieni şi-au pierdut viaţa în urma exploziilor lor, mulţi locuitori şi mai cu seamă copiii din localităţile israeliene cele mai afectate fiind puternic traumatizaţi de tirul aproape zilnic.

În reacţie, statul evreu a declanşat în repetate rânduri operaţiuni defensive, aeriene sau terestre, menite să distrugă arsenalele şi lansatoarele de rachete, precum şi structurile de comandă ale grupărilor teroriste islamiste din Gaza. Cea actuală s-a numit Operation Protective Edge (Muchie de protecţie) şi pare pe cale de a se încheia.

Hamas afirmă totuşi că israelienii n-ar fi reuşit să-i distrugă decât o fracţiune infimă din arsenale şi tuneluri. De cealaltă parte, militarii statului evreu continuă să lucreze din greu la detectarea restului reţelei de tuneluri ale Hamas, un adevărat ţinut subteran construit timp de ani de zile în Gaza, prin care s-au comis şi urmau să se comită multiple atentate.

Conflictul actual, soldat în intervalul celor 3 săptămâni de lupte cu uciderea a trei civili şi zeci de militari israelieni, precum şi cu moartea a peste o mie de palestinieni i-a angajat în multiple feluri şi pe aliaţii celor două tabere, din întreaga lume.

Spre deosebire de alte altercaţii militare, războiul actual a avut o componentă propagandistică de o importanţă crucială. Numărul pagubelor şi mai ales al victimelor civile, colaterale, ale încercărilor israeliene de lichidare a infrastructurii Hamas, depozitate în mare parte în zone populate, îndărătul unor scuturi umane vii, a contat în calculele strategice ale uneia din taberele combatante.

Cotată drept teroristă de către Comunitatea Internaţională, gruparea Hamas, care nu recunoaşte dreptul Israelului de a exista, a sperat în mod vădit ca numărul victimelor civile palestiniene să crească într-atât încât să provoace indignare generală şi presiuni internaţionale atât de puternice, încât să sfârşească prin a îngenunchea statul evreu.

Din unghiul Hamas, tirul de rachete antiisraeliene echivalează cu îndeplinirea unei obligaţii religioase. Intuind planurile grupării islamiste, palestiniene, premierul canadian Harper a şi pus degetul pe rană, reliefând că „solidaritatea cu Israelul este cea mai bună cale de stopare a conflictului”.

De aceeaşi opinie par să fi fost de această dată nu doar unele ţări occidentale, între care Germania (în ciuda unor demonstraţii cu inflexiuni antisemite ale unor grupuri de musulmani imigraţi în Republica Federală care, ca şi unele din Franţa, au manifestat în favoarea palestinienilor din Gaza împreună cu extremişti de dreapta şi de stânga).

Spre iritarea Turciei islamiste şi a Qatarului, care au continuat să sprijine financiar şi diplomatic gruparea Hamas, încercarea statului evreu de a dezmembra capacitatea ofensivă a teroriştilor palestinieni s-a văzut susţinută şi de majoritatea guvernelor arabe. Între ele, la loc de frunte, guvernul de la Cairo.

Graţie între altele şi intervenţiei egiptene, americanii n-au impus Israelului o retragere instantanee din Gaza, astfel încât militarii statului evreu pot continua să caute şi să distrugă tunelurile nedetectate până în prezent.

În schimb s-a discreditat odată în plus Consiliul ONU pentru drepturile omului. Dominat copios de dictaturi şi regimuri autoritare, Consiliul a anunţat deschiderea unei anchete pentru aşa-zise „crime de război” israeliene.

A făcut-o, culmea, înainte de a cerceta în ce măsură poate folosi în mod întemeiat o asemenea sintagmă. A făcut-o, mai grav, fără să înfiereze utilizarea de scuturi vii de către Hamas, plasarea rachetelor islamiştilor în şcoli ONU din Gaza, ori abundenta ploaie de rachete lansate de terorişti asupra civililor israelieni.

În acest context, premierul israelian insistase asupra diferenţei majore dintre cele două tabere. Potrivit lui, „statul evreu se foloseşte de rachete spre a-şi apăra civilii, în timp ce Hamas se foloseşte de civili spre a-şi apăra rachetele".

Nu e clar, deocamdată, cine şi-a îndeplinit mai eficient misiunea. Dar e cert că, dacă grupările teroriste islamiste reuşesc să se reînarmeze, vom asista la o reeditare a actualei operaţiuni.