Cronica unei ocupații perfide 

Gestul Rusiei de a recunoaște regiunile separatiste din estul Ucrainei, Donețk și Luhansk, și mai cu seamă desfășurarea de trupe în aceste regiuni reprezintă mai mult decât un punct de cotitură.

Este ruperea status quo-ului care a existat ani de zile. Rusia a tras luni o linie sub aproape opt ani de existență a acestora într-o zonă gri: formal ucrainene, de facto conduse de Moscova.

Apărute în primăvara anului 2014 ca urmare a protestelor opoziției pro-vest și a schimbării puterii la Kiev, așa-numitele "republici populare" din Donețk și Luhansk cuprind aproximativ o treime din bazinul carbonifer Donbas și cele două capitale ale regiunilor cu același nume.

La fel ca în regiunea Ruhr, aceste zone au fost în trecut dens populate – aproximativ șase-șapte milioane de oameni trăiau aici. 

Deși ambele zone sunt puternic marcate de industria cărbunelui și a oțelului, între ele există totuși diferențe majore. În timp ce Luhansk era considerată cea mai săracă regiune din Ucraina, Donețk, o metropolă cu milioane de locuitori, era cât de cât prosperă și unul dintre locurile de desfășurare a Campionatului European de Fotbal din 2012. 

Însă, de la izbucnirea războiului, milioane de oameni au părăsit zonele separatiste. Majoritatea a fugit în Ucraina. Alte sute de mii de oameni au luat calea Rusiei.  

Cum s-a ajuns la secesiune

De la prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, nu au existat aproape deloc eforturi separatiste în estul Ucrainei. Până în 2004, când așa-numita "Revoluție portocalie" a împiedicat victoria lui Viktor Ianukovici, un politician pro-rus și fost guvernator regional al Donețkului, în alegerile prezidențiale. "Partidul Regiunilor" al acestuia, ancorat în estul Ucrainei, a amenințat cu secesiunea, dar în cele din urmă nu a îndrăznit să întreprindă acest pas.

În 2010, Ianukovici a devenit totuși președinte și apoi a glisat politic între Rusia și UE. Întoarcerea sa bruscă spre Moscova a declanșat proteste ale opoziției în iarna 2013/2014, în urma cărora președintele a fugit în Rusia. Moscova s-a folosit de vidul de putere de la Kiev pentru a anexa Crimeea. În estul Ucrainei, sentimentul pro-rus nu a fost la fel de puternic ca în Crimeea.

De altfel, la Donețk și Luhansk, scepticismul față de noii conducători de la Kiev a fost deosebit de puternic. De asemenea, unii au perceput fuga lui Ianukovici ca pe o înfrângere pentru Donbas. Taberele pro-ucrainene și pro-ruse erau aproximativ egale la acea vreme. Potrivit unui sondaj, aproximativ 20% dintre locuitorii din Donețk erau gata să accepte soldați ruși ca eliberatori la momentul respectiv. La fel de mulți afirmau că vor să lupte pentru Kiev.                         

În primăvara anului 2014, administrațiile regionale au fost ocupate în mai multe orașe din estul Ucrainei iar secțiile de poliție au fost luate cu asalt pentru a se face rost de arme. Forța motrice din spatele acestei acțiuni au fost cetățeni ruși care se pare că aveau legături cu serviciile de informații rusești. A urmat apoi organizarea de "referendumuri" privind secesiunea din Ucraina și au fost proclamate "republici populare", conduse de ruși.

Guvernul de la Kiev a încercat să limiteze revolta. În vara anului 2014, armata ucraineană reușise să readucă majoritatea zonelor sub control. Însă în august, armata ucraineană a suferit o înfrângere într-o bătălie desfășurată în apropierea orașului Ilovaisk, la sud-est de Donețk. 

Până în prezent, Moscova neagă faptul că armata rusă a intervenit direct în acele ostilități, reprezentând ultima acțiune majoră de luptă în estul Ucrainei. În acordurile de la Minsk din februarie 2015, linia frontului a fost definitiv înghețată. De atunci, armata ucraineană și separatiștii ruși s-au pândit sub umbrela unei fragile încetări a focului.         

Rusificare rapidă, ocupație vicleană

De la bun început în ambele teritorii a fost pusă în practică o rusificare rapidă. Acest proces a început cu introducerea manualelor școlare rusești și a monedei naționale rusești. Circulă vorba că forțele armate ale separatiștilor ar fi fost antrenate de consilieri ruși, lucru pe care Moscova îl neagă. 

Industria din regiune a avut mult de suferit în urma secesiunii. Unele întreprinderi au fost relocate în Rusia iar Ucraina a întrerupt toate legăturile economice.   

În 2019, Rusia a început să distribuie populației pașapoarte rusești. Potrivit unor cifre recente, 800.000 de ucraineni din estul țării dețin acum cetățenia rusă. Iar dorința Kremlinului de a-i proteja pe acești "ruși" este un argument esențial pentru recunoașterea zonelor separatiste.  

Ucraina s-a confruntat cu multe probleme privind statutul juridic al acestor teritorii. La început, Kievul le-a clasificat drept "organizații teroriste". Ulterior, parlamentul a declarat regiunile Donețk și Luhansk drept regiuni ocupate, deși abia în 2018 Rusia a fost desemnată drept putere ocupantă. În conformitate cu dreptul internațional, ambele regiuni fac parte din Ucraina.

Dispută asupra limbii

Disputa lingvistică dintre Moscova și Kiev a avut și ea, timp de decenii, o puternică încărcătură politică. Rusia critică de mult timp guvernul ucrainean pentru presupusa discriminare a vorbitorilor de limbă rusă, acuzație pe care Kievul o neagă. Limba rusă este puternic răspândită în special în orașele din estul și sudul Ucrainei, în timp ce în sate domină ucraineana sau un amestec al celor două limbi. 

Două treimi din locuitorii din regiunile separatiste spun că limba maternă este rusa, relevă un sondaj realizat în 2019 pentru Centrul de Studii Est-Europene și Internaționale din Berlin (ZOiS). Aproximativ unul din trei a menționat ambele limbi și numai 3,5 % au indicat ucraineana ca limbă maternă.    

Starea de spirit actuală a populației din ambele zone poate fi măsurată doar cu aproximație. Potrivit studiului ZOiS, vechi de trei ani, aproximativ o treime din locuitorii din Luhansk și Donețk aspirau la un statut autonom în cadrul Ucrainei sau al Rusiei în 2019. 

Sub 20% dintre locuitori își doreau o revenire la condițiile de dinaintea secesiunii și aproximativ la fel de mulți s-au exprimat în favoarea aderării la Rusia fără statut autonom.