E imperativ să-i căutăm pe vinovaţi

Trimis în judecată pentru crimele Revoluției conduse de el însuşi, Ion Iliescu a scăpat, până azi, aparent inexplicabil, de sentinţele meritate pentru asasinatele cărora le-au căzut victimă bună parte din tinerii ucişi în decembrie 89. S-a văzut ferit până azi şi de condamnări pentru crimele contra umanității comise în mineriade. Dar acest "noroc", datorat protecţiei de osândă de care beneficiază de decenii, prin grija sistemului generat de el şi de regimul său fesenisto-pesedist, nu l-a determinat pe Iliescu să se smerească. Ori să-i ferească pe români de panseurile sale toxice.

Mai nou, a difuzat una din ele, articulată pro domo, pe facebook, potrivit căreia er fi, chipurile, ”momentul să încetăm să căutăm vinovați”. Ar fi fost de mirare dacă tăcea, spăşit, renunţând la tentativa de a-i mai aburi odată pe românii pe care i-a salvat de ceauşism, spre a-i nenoroci durabil sub alte forme de naţional-comunism iliescist şi de autoritarism pesedist. Dar afirmaţiile lui Ion Iliescu nu sunt stupide şi nu trebuie ignorate, ci analizate. Potrivit lui, ”România s-a schimbat mult în ultimii treizeci de ani. Și, cu toate greșelile...schimbarea a fost una în bine… Binele este operă colectivă, așa cum Revoluția și schimbările care au însoțit-o au fost operă colectivă. Să ne asumăm responsabilități… conștienți de drepturile, libertățile și obligațiile noastre”.

Spre a se curăţa de sângele care-i pătează mâinile şi a prosti şi cărţile de istorie, după ce i-a smintit ani la rând pe românii revoluţionari şi telerevoluţionari, Ion Iliescu, încearcă, evident, să-şi minimalizeze rolul. Îşi declară prin urmare faptele, "operă colectivă", deşi ştie că, înzestrat cu maximă autoritate, el a fost în epocă liderul suprem al ţării, voinţa sa fiind transpusă şi în armată şi în unităţile Securităţii şi în duelurile cu teroriştii (reţelei R) şi în studiourile de minţit poporul cu televizorul.

În consecinţă, Iliescu e inextricabil implicat şi responsabil ca individ, precum şi personal vinovat pentru vărsări de sânge, între care asasinarea perechii Ceauşescu, precum şi pentru varii alte violenţe comise în 1989 şi 1990. Spre a scăpa totuşi de oprobriu, ex-preşedintele amestecă mai nou, la fel de abil ca în primele sale zile la putere, minciuna cu adevărul. Evident că România s-a schimbat în bine. Dar nu graţie lui, ci în pofida lui. Evident că ”binele nu e destul de mare”. În fond, România a scăpat, in extremis, de execuţie. În speţă, de retransformarea ei, de către nepoţii politici ai lui Ion Iliescu, într-un stat totalitar. Odată închis infractorul suprem, şocanta experienţă dragniotă a făcut loc unei duble înfrângeri electorale a PSD. Speranţa refacerii unei Românii europene s-a reivit.

Dar cât a lipsit să moară? Cum a fost posibil ca România să reajungă, precum în epoca Iliescu, pe punctul de a fi expulzată din familia naţiunilor civilizate? De ce multora le pare imposibil ca ţara să fie pusă la adăpost de dictaturi? Iată întrebări care nu vizează doar trecutul statului român, ci determină, în funcţie de răspunsul care li se dă şi de măsurile pe care le va genera, prezentul şi viitorul ţării. În speţă repararea a ceea ce cleptocraţia a distrus şi mântuirea de noi tentaţii şi catastrofe totalitare. 

Or, aceste răspunsuri nu vor putea face abstracţie de viclenia cu care, din ziua Z, regimul Iliescu şi trompetele lui au reuşit să-i facă pe români să creadă că memoria şi justiţia n-ar conta. Că memoria ar fi o povară insuportabilă, ori un lux dispensabil. De care ne-ar putea elibera Iliescu "pentru liniştea noastră”. Ori de şiretenia cu care, din momentul zero al României postcomuniste, i-au convins că, pentru ororile comunismului, nu comuniştii, securiştii şi turnătorii lor ar trebui traşi la răspundere, întrucât am fi fost, chipurile, ”toţi” vinovaţi. În ocurenţă, n-ar fi fost vinovat nimeni.

A interiorizat Ion Iliescu propria lui minciună? O crede, la trei decenii de când a inventat-o şi o tot colportează slugile lui dintâi şi de pe urmă? Nu e clar şi nu e important. Fapt e c-o repetă, spre a se salva, afirmând că ar fi, pasămite, ”momentul să încetăm să căutăm vinovați”. Realitatea e pe dos. După experienţa extremă prin care au trecut democraţia şi statul de drept românesc în ultimii şapte ani uselisto-pesedişti, e clar că, mai mult decât oricând, românii au nevoie să se apere de riscul unor noi reşute în mizerie politică, în autoritarism şi ispite totalitare. Mizerie, care pe bază de extremism naţionalist, religios şi comunist apără corupţia şi alimentează de un veac desţărarea poporului român. 

Dar cum să se salveze românii de vechiul blestem? Punând în drepturi ceea ce românii au neglijat prea mult, din 1938 încoace, în speţă memoria şi dreptatea, care se întemeiază pe adevărul istoric, restabilit graţie principiilor etice, libertăţii cercetării, răspunderii civice şi unei justiţii independente. 

În fond, orice tiranie modernă se bazează terorism şi propagandă. Pe terorism de felul celui exercitat de Securitate, ori de forţele represive comandate de Ion Iliescu. Şi pe agitpropul unei ideologii care, cu ajutorul ”trădării cărturarilor”, se prevalează de ignoranţă, uitare şi manipulare, spre a demoniza invariabil prezentul, în numele unui ”glorios” trecut falsificat şi al unui viitor salvaţionist la fel de calp.

Or, unicul antidot al intoxicărilor e rezistenţa furnizată de alianţa dintre o memorie intactă, ca temei al identităţii individuale şi naţionale, precum şi curajul de a spune adevărul şi de a impune dreptatea. Mai mult decât oricând, e momentul să-i căutăm pe vinovaţi.