Europa mea: Ce ne învață sfârșitul Iugoslaviei

Un deceniu de războaie, alungări, suferințe. Au meritat? Nu, ar răspunde probabil majoritatea cetățenilor din cele șapte state desprinse din fosta Iugoslavie, dacă ar fi să întrebăm un colectiv reprezentativ - persoanele mai în vârstă, care au trăit evenimentele, dar și tineri, care nu cunosc decât epoca post-iugoslavă.

Numai că, în absența unei societăți iugoslave care să-l reprezinte, un astfel de colectiv nu există. Dacă îi întrebi pe oamenii care trăiesc în fiecare dintre fostele republici iugoslave, răspunsurile sunt variate. Numai în Slovenia majoritatea examinează cu detașare memoria statului multietnic: a fost bine, binișor, foarte bine, e păcat de unele lucruri, dar până la urmă nu s-a mai putut. Însă chiar a fost bine?

În rândurile albanezilor din Kosovo, pentru care amintirea ultimului deceniu rămâne traumatizantă, nu găsești „iugo-nostalgici”. În Kosovo, deși n-a fost război până în 1999, a existat teroare polițienească.

În schimb, dispariția Iugoslaviei este jelită în mod deschis de mulți contemporani din Serbia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord și Muntenegru, ba chiar și din Croația – chiar dacă numai cu jumătate de gură și după a treia bere. 

Într-un sondaj de opinie reprezentativ, chiar și la mai bine de zece ani de la independență și război, o majoritate clară continuă să-l descrie pe Josip Broz ”Tito”, liderul mult hulitei Iugoslavii, drept cel mai mare croat din toate timpurile. 

Încercarea de atribuire a acestui statut părintelui independenței Croației din 1991, Franjo Tudjman, n-a fost tocmai îmbrățișată. Stipe Mesic, cel de-al doilea președinte al țării după independență, și-a intitulat cu mândrie cartea de amintiri: ”Cum am distrus Iugoslavia”. Acest lucru nu a picat bine, astfel că, în cea de-a doua ediție, aceeași lucrare s-a numit: ”Cum a fost distrusă Iugoslavia”

Semințele prăbușirii țării erau deja în ea. Se poate spune că nu diversitatea culturală a locuitorilor săi a fost problema – alte națiuni, de la India la Elveția, ori țări de imigrație precum SUA, au făcut față și continuă să facă față unor diferențe mult mai mari. Problema a fost modul de abordare. 

În ”prima Iugoslavie” din perioada interbelică (1918-1941), deviza era că diferențele naționale, confesionale sau culturale trebuie ignorate pe cât posibil. S-a întâmplat opusul a ceea ce se dorea: cum diferențele nu trebuiau discutate, majoritatea relativă, sârbească, a prevalat și mai mult.

Suceala comuniștilor

După invazia Germaniei naziste și războiul civil din anii '40, cu evidente conotații etnice, comuniștii și-au promis să nu repete greșelile din trecut. Astfel, ”a doua Iugoslavie” (1943-1991), a ținut seama de vechile identități naționale și a promovat altele noi, cum ar fi cele ale macedonenilor, bosniacilor și, în cele din urmă, ale romilor.

Acest sistem a funcționat câtă vreme identitatea națională a fost înțeleasă ca folclor, conform modelului sovietic, iar politica era responsabilitatea exclusivă a Partidului Comunist. Însă pe măsură ce comunismul devenea din ce în ce mai îndoielnic, democrația parlamentară se dovedea superioară în întreaga lume și mitul războiului partizan dispărea, afilierile naționale au căpătat o tot mai mare importanță politică.

Etnicitate în loc de democrație

Fie că era vorba despre funcții, locuri de muncă, resurse financiare, autostrăzi, ori despre sedii de companii – Iugoslavia socialistă a luat în considerare ”cheia” etnică. Deciziile majoritarea erau interzise, de vreme ce o naționalitate era întotdeauna mai puternică decât cealaltă. 

Țelul era obținerea unui echilibru optim, dar acesta nu putea rămâne decât fragil. Când lucrurile începeau să scape de sub control, cum s-a întâmplat în Croația la începutul anilor 1970, Tito punea piciorul în prag și îi închidea pe scandalagii.

Un posibil succesor al lui Tito, marele arbitru, ar fi trebuit să fie o încrucișare reușită de strămoși ai tuturor naționalităților iugoslave. Nu putea exista o astfel de persoană. 

Deși în cadrul prezidiului de stat format din opt membri, care urma să-și asume acest rol, deciziile cu majoritate erau formal posibile, dacă o națiune se afla clar în minoritate, existența statului era imediat pusă sub semnul întrebării. 

Atunci când Slobodan Milosevic, considerat inițial ”președinte reformist”, a ignorat considerațiile necesare cu ”blocul său sârb”, statul a ajuns într-adevăr la final. 

Logica divizării

Astăzi, din nou, nostalgicii fostei Iugoslavii laudă modelul de stat multietnic, considerându-l drept model de urmat; țara a fost distrusă, spun ei, fie de o țară străină invidioasă, fie de politicieni răuvoitori. 

O societate care își distribuie bogăția și puterea în funcție de cote etno-naționale, nu ar trebui să fie surprinsă când conflictele dintre grupurile etnice ajung la ordinea zilei. Ruperea fostei Iugoslavii a fost o urmare firească a acestei situații. În Iugoslavia, ca peste tot în lume, nu au lipsit oamenii rău intenționați care să ducă proiectul la un sfârșit sângeros.

Asta nu înseamnă că Iugoslavia nu a avut nicio șansă. La sfârșitul anilor '60, când aproape peste tot în lume aveau loc treziri democratice, tinerii din Iugoslavia luptau și ei pentru valorile liberale. 

Cei mai mulți erau preocupați în primul rând de egalitatea civică, necum de egalitatea națională. Vechea gardă aflată la putere, cu Tito la cârmă, nu a vrut să își asume mai multă democrație, alegând să regleze și mai fin echilibrul etnic decât înainte. În cele din urmă, toată lumea s-a simțit exploatată de toată lumea. Și toată lumea pe bună dreptate.

Iugoslavia nu va mai exista niciodată, dar alte țări multietnice și organizații de tip statal se confruntă astăzi cu încercări similare celor care au măcinat statul multietnic iugoslav înainte de dezintegrare. Iată, prin urmare, un motiv suficient pentru a evita orice urmă de aroganță atunci când privim înapoi.

Norbert Mappes-Niediek este, de mai bine de 30 de ani, corespondent în Europa de Sud-Est pentru presa germană. Cartea sa ”Die Ethno-Falle: der Balkan-Konflikt und was Europa daraus lernen kann” (Capcana etno: conflictul din Balcani și ce poate învăța Europa din el) - a fost publicată în 2005 la Editura Christoph Links din Berlin.