Gilad Shalit şi conflictul israeliano-arab

La 25 iunie 2010 s-au împlinit patru ani de la răpirea, de către gruparea islamistă Hamas, a unui tânăr cu cetăţenie dublă, franceză şi israeliană, pe atunci în vârstă de 19 ani. De-atunci încoace, organizaţia extremistă care controlează fâşia Gaza îl menţine nu doar în captivitate, ci şi într-o izolare completă, fără dreptul de a fi vizitat de Crucea Roşie sau de Semiluna Roşie, fără posibilitatea de a transmite ştiri familiei sale ori de a primi vreo scrisoare sau pachet.

Barbaria condiţiilor de detenţie impuse, de ani în şir, de către gruparea teroristă Hamas, tânărului răpit, a determinat Human Rights Watch să ceară să se pună capăt imediat tratamentului inuman care i se aplică lui Gilad Shalit. În mod absolut justificat, organizaţia pentru apărarea drepturilor omului a calificat acest tratament drept „tortură”.

În vest acest cuvânt e tare. În orient nu înseamnă însă mai nimic.

Ca atare, acest calificativ din partea unei organizaţii care excelează altfel prin critici virulente la adresa statului evreu riscă să rămână fără nici un efect.

Nici decizia israeliană de a menţine doar izolarea militară şi de a renunţa aproape integral la embargoul comercial impus fâşiei Gaza, de când la cârma ei a trecut o organizaţie ce militează deschis pentru distrugerea statului evreu, nu i-a impresionat pe liderii Hamas. Pentru eliberarea lui Shalit, mai marii grupării palestiniene, sponsorizate de negaţioniştii Holocaustului, cu ambiţii nucleare, aflaţi la cârma Iranului, revendică punerea în libertate a mii de terorişti condamnaţi de justiţia israeliană.

Această revendicare plasează statul evreu într-o dilemă perpetuă. Pe de o parte, Israelul depune prin tradiţie eforturi enorme spre a-şi recupera cetăţenii luaţi prizonieri. Pe de altă parte, oficialii de la Ierusalim ştiu bine că orice decizie disproporţionată, luată sub presiune, precum amnistierea în masă a sute şi mii de răufăcători va fi, pe drept cuvânt, cotată ca neechilibrată şi nejustificată şi va sfârşi prin a-i încuraja pe terorişti.

Or, sub o masivă presiune americană şi internaţională, s-a adoptat la Ierusalim şi hotărârea de a se deschide graniţele fâşiei Gaza. Precaut salutată de Comunitatea Internaţională, întâmpinată cu mult scepticism de palestinieni, controversată şi problematică la culme, din unghi israelian, decizia riscă, evident, să-i ofere grupării Hamas considerabile avantaje politice. Organizaţia palestiniană se va folosi, fireşte, de bunurile importate în Gaza, spre a-şi consolida reputaţia de organizaţie chipurile „filantropică” şi a se eterniza la conducerea fâşiei, spre deliciul nesfârşit al tuturor mişcărilor teroriste şi al regimurilor exportatoare de extremism.

Curios şi pernicios politic şi moral nu e, în context, doar caracterul unilateral al presiunilor crescânde exercitate de Comunitatea Internaţională asupra Israelului, în ciuda concesiilor teritoriale, de asemeni unilaterale, făcute de oficialii israelieni în ultimele trei decenii. Fiindcă aceste presiuni n-au fost niciodată însoţite de o similară plasare în menghină a răpitorilor lui Gilad Shalit, în ciuda cruzimii lor ieşite din comun.

Şi mai straniu e zig-zagul politicii israeliene, care, spre a evita izolarea politică, şi-a abandonat în repetate rânduri, în ultimii 20 de ani, legitimele interese de securitate în favoarea unor prezumtive avantaje diplomatice, vremelnice şi îndoielnice. Acest curs tot mai sinuos în ultima vreme oglindeşte în fapt nu numai neajunsurile conducerii israeliene ci şi abulia elitei politice din capitala SUA, principalul aliat al statului evreu.

Aparent lipsită de valori morale clare, această elită pare cu totul incapabilă să-şi onoreze alianţele şi să ducă la bun sfârşit războiul anti-terorist.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder