Imigraţia sărăciei: paradoxul britanic

"Nu puteţi avea dreptul de a vă aduce firmele la Bucureşti şi Sofia pentru a beneficia de costuri reduse de producţie fără să acceptaţi muncitori din România şi Bulgaria în ţara dumneavoastră. Libertatea de mişcare nu este negociabilă - câtă vreme eşti parte din Uniune şi din piaţa comună". Au fost ceva voci care au criticat scrisoarea eurodeputatului Monica Macovei către premierul britanic David Cameron. Unii au spus că, asemeni lui Cameron, Macovei simte mirosul campaniei pentru alegerile parlamentare. Atunci la campanie se va fi gândit şi comisarul european pentru Justiţie Viviane Reding, când i-a transmis şefului Executivului de la Londra, prin intermediul ziarului german Die Welt, că "dreptul la liberă circulaţie nu este negociabil cât timp Marea Britanie este membru al Uniunii şi al pieţei comune (...) Dacă Marea Britanie vrea să se retragă din piaţa comună, să o spună".

Comentariul publicat, aşadar, de Cameron zilele trecute în Financial Times a iritat destulă lume - chiar dacă, se poate vedea de la o poştă, acelui editorial îi lipsea doar însemnul de "publicitate electorală". Până şi Laszlo Andor, comisarul european responsabil cu piaţa muncii şi afacerile sociale, un tip renumit, la Bruxelles, pentru felul său mai degrabă molcom de a fi, a fost tradus ca "furios" în interviul pe care l-a acordat miercuri pentru BBC: "Măsurile unilaterale şi retorica unilaterală nu sunt productive, mai ales în acest moment. Dacă există cu adevărat probleme, ar trebui să le discutăm şi rezolvăm împreună". Britanicii ar trebui mai degrabă să se confrunte cu faptele decât "să discute subiectul în ton isteric", a mai comentat Andor.

Într-o discuţie cu Deutsche Welle, Liz Collet, expertă britanică în probleme de migraţie, subliniază caracterul electoral al textului scris de Cameron şi punctează anumite durităţi în exprimarea premierului, pe care le califică total nepotrivite cu realităţile statistice. Acestea, a apreciat Collet, "dovedesc că, de fapt, Marea Britanie a profitat enorm de pe urma libertăţii de mişcare din interiorul pieţei comune europene".

"Turismul social" revine periodic, pe agendă, în diverse ţări din vestul şi nordul Uniunii Europene. Să nu uităm că miniştrii de Interne din Marea Britanie, Germania, Austria şi Olanda s-au mai plâns Comisiei Europene, anul acesta, dar la cererea Bruxelles-ului, dovezile acelea copleşitoare care păreau să fundamenteze groaza faţă de imigraţia sărăciei au întârziat să apară. Nici la ora aceasta nu au fost, de fapt, oferite. E adevărat că există cazuri, cum este Duisburg, oraşul german aflat oricum în situaţie falimentară şi care nu poate face faţă de unul singur numărului ridicat de asistaţi sociali de provenienţă sud-est europeană. Dar, deocamdată, în ciuda tuturor încercărilor, nu au putut fi găsite căi legale de a stopa fluxul sau de a repatria imigranţii ancoraţi la sistemul german de protecţie socială. Alături de Paris, Berlinul încearcă reglementarea normele comunitare privind migraţia internă. Salariul minim propus, în Germania, în pactul de guvernare al Marii Coaliţii, vizează poate în primul rând eliminarea surselor de forţă ieftină de muncă; antreprenorii germani ar fi, astfel, forţaţi să nu mai profite de pe urma unor angajaţi aduşi din estul Europei şi care ar presta, la preţuri derizorii, muncile pe care cetăţenii germani le consideră prost plătite.

Există, la Bruxelles, temerea că modificările pe care Londra le sugerează în legislaţia naţională riscă să genereze un întreg domino, de pe urma căruia ar putea pierde toţi locuitorii Uniunii Europene, nu doar vizaţii români şi bulgari. Dar toată această agitaţie se bate cap în cap cu ceea ce cotidianul francez Le Monde remarcă a fi paradoxul britanic: când se pune problema înăspririi regulilor europene privind muncitorii detaşaţi, avocatul noilor membri central şi est-europeni ai Uniunii este tocmai Marea Britanie. În fond, lobby-ul antreprenorilor insulari, mulţumiţi de fluxul de angajaţi low-cost ar putea fi mai aproape de cei ce elaborează strategiile politice ale conservatorilor britanici. Şi, cel mai probabil, la fel se întâmplă şi în alte capitale europene.