Imposturi la pătrat

Nu numai între social-democraţii şi UNPR-iştii români. Şi nu doar în rândul bărbaţilor.

Nemerniciile cu pricina au mers bine nu doar în România, ci şi la case europene mai mari. De pildă, în Germania. De pildă, în Bundestag. De pildă, în grupul social-democrat. Din care nu cu mult timp în urmă a fost scos afară, în şuturi politice, un deputat proeminent, acuzat de pedofilie, pe care ar fi practicat-o de la computerele parlamentului, în timp ce ar fi trebuit să muncească.

Mai nou face vâlvă cazul unei deputate SPD care şi-a falsificat biografia cu o obrăznicie mai rară. Femeia se dădea juristă, cu o licenţă universitară, deşi n-avea nici măcar bacalaureatul. A minţit cu neruşinare, o viaţă. A turnat gogoşi cu nemiluita. Nu e clar în ce măsură şi-a trombonit familia. Pare în schimb a-şi fi tras în piept, sistematic, „prietenii” care au promovat-o, în caz că i-au fost nu doar protectori, ci şi amanţi. I-a înşelat, în orice caz, pe reprezentanţii oficiali ai SPD şi pe liderii numeroaselor instituţii şi fundaţii, între care Crucea Roşie, în consiliile de conducere ale cărora s-a strecurat prin înşelăciune.

Mai grav e că şi-a escrocat cu sânge rece alegătorii, timp de mai bine de un deceniu. În 2005, la 43 de ani, dobândise un mandat în Bundestag, camera inferioară a parlamentului federal de la Berlin. Or, dacă vrem să ne apărăm democraţiile, o astfel de situaţie e intolerabilă. Politicienii mincinoşi, hoţi şi escroci trebuie pedepsiţi.

Aşa cum se întâmplă adesea cu impostorii profesionişti, Petra Hinz şi-a chinuit angajaţii ca pe hoţii de cai. I-ar fi torturat psihic, afirmă o scrisoare anonimă. Enumerând peste 50 de cazuri de subordonaţi ai deputatei, demişi ori forţaţi să-şi dea demisia din pricina tratatmentului degradant la care i-a supus Hinz, misiva, descriind în detaliu comportamentul ei de tip Nero sau Caligula, a aterizat pe birourile tovarăşilor ei de partid. Care, jenaţi, s-au făcut că plouă.

Dar apoi a poposit pe biroul unui ziarist. Abia după ce investigaţia jurnalistului a scos la iveală, acum trei săptămâni, proporţiile falsificărilor, contrafacerilor şi plăsmuirilor datorate deputatei social-democrate, colegii ei de partid s-au sesizat şi au început să-i ceară să se retragă. Şi să-şi depună mandatul.

Or, femeia trage de timp. Net mai grăbiţi, social-democraţii se arată presaţi să rezolve problema Hinz fără zăbavă, întrucât li se şifonează, văzând cu ochii, prestigiul. La Essen, oraşul ei de obârşie, partidul guvernamental îşi pierde zilnic din membri, din pricina scandalului iscat de impostura unei şarlatane cu un elan neobişnuit pentru o ţară legalistă ca Germania. Un aplomb aparent egalat doar de falşii doftori-avocaţi-generali-spioni-poliţişti-procurori-îndrumători-de-doctorate de la Bucureşti. Pentru care a fost nevoie de ani de zile de investigaţii, proteste, demonstraţii, revoluţii şi alegeri, ca să poată fi scoşi din funcţii pe care nu le-ar fi dobândit în veci, dacă nu s-ar fi priceput la mari tunuri.

Deocamdată Petra Hinz a dispărut. Escroaca premium s-a anunţat bolnavă şi s-a volatilizat. Dar cum de-a fost posibil „să mintă ani la rând o întreagă naţiune”, faimoasă „pentru vânătorii ei de plagiate”, după cum nota recent un ziar din nordul Germaniei?

Şi cine plăteşte oalele sparte? Femeia va încasa o pensie de 2.500 de euro pe lună. Până când va demisiona, dacă o va face, fiindcă nimeni n-o poate deocamdată obliga, va mai băga în buzunar alte zeci de mii din banii contribuabilor pe care i-a scuipat în faţă.

Mai puţin obişnuiţi decât pe malurile Dâmboviţei ori în alte state din sudul Europei cu neruşinări colosale de felul celei afişate de Petra Hinz, germanii încă n-au ieşit pe străzi să ceară capul lui Moţoc. Dar compatrioţii deputatei ar avea toate motivele să se întrebe de ce autorităţile sunt totuşi lente? De ce oare nu i s-a ridicat încă imunitatea parlamentară? De ce oare procuratura abia s-a sesizat şi încearcă să determine în ce măsură femeia a comis delicte penale falsificându-şi biografia?

Poftim? Ok, profesia de jurist pe care a indicat-o mincinos ca fiind a ei nu-i protejată, precum meseria de „avocat”. Sau cea de „medic”. Dar n-a falsifcat? Nu a comis ea înşelăciuni, n-a escrocat, nu a făcut ea uz de fals? N-a primit ea foloase necuvenite? N-a comis un fals intelectual? N-a săvârşit ea un abuz în serviciu, n-a falsificat ea înscrisuri sub semnătură privată, n-a produs ea falsuri intelectuale şi în declarații?

Mircea Vasilescu explica recent, convingător, la Adevărul, de ce greşesc românii care se arată indulgenţi faţă de plagiatori de genul Ponta. „E ca şi cum, după ce pleacă (omul) la serviciu, ar veni cineva şi i-ar lua din frigider carnea, salata verde şi laptele pentru copii. L-ar vrea pe acel om prim-ministru sau preşedintele Camerei Deputaţilor?” se întreba Vasilescu în „Chestiunea plagiatului pe înţelesul tuturor”.

Întrebarea fostului redactor-şef al Dilemei e valabilă şi pentru nemţi şi pentru toţi europenii şi pentru deputaţi mai obscuri decât un Ponta sau un Oprea. Chestiunea însă nu e doar morală. Ci şi politică. Dacă e să-i oferim democraţiei o şansă de a supravieţui, astfel încât să nu ne pierdem nici libertatea şi nici demnitatea, va trebui să-i luam instituţiile cheie în serios. Parlamentul, în primul rând.

Ferească cerul să mai votăm vreodată penali, hoţi, mitomani, plagiatori. De asemenea, va trebui să preţuim justiţia şi independenţa ei , în speţă instituţii precum DNA, de vreme ce politicienii se arată frecvent veroşi, escroci şi ticăloşi.

În fine, este vital să insistăm ca demnitarii prinşi cu mâţa-n sac să fie nu doar judecaţi şi condamnaţi simbolic, ci pedepsiţi de o manieră exemplară, care să includă confiscarea bunurilor şi averilor însuşite de dregători în mod fraudulos. Căci orice altceva ar osândi la moarte statul de drept.