Infernul de la Azovstal: Mărturia unei supraviețuitoare

Lidia este una dintre persoanele evacuate din oțelăria Azov, care a fost puternic bombardată de armata rusă. Ea nu vrea să spună unde se află în prezent și nici nu doreşte să îi divulgăm numele adevărat, de teamă că li s-ar putea întâmpla ceva părinților ei, care se află încă în Mariupol. 

În primele zile de la sosirea într-un loc sigur din Ucraina, senzațiile ei au a fost de dezorientare, frică și consternare. Abia o săptămână mai târziu s-a simțit pregătită să vorbească. Fața îi este obosită și palidă. Teama constantă din ochii Lidiei dispare întrucâtva doar atunci când ne povestește cum a fost primită la convoiul de evacuare.

DW: Cum ați ajuns la oțelăria Azovstal și cât timp ați stat acolo?

Lidia: Am lucrat în această fabrică și știam că existau adăposturi special amenajate pentru raiduri aeriene. Pe 6 martie, când bombardamentele asupra orașului au devenit insuportabile, eu și soțul meu am decis să ne refugiem într-una dintre pivnițele fabricii, despre care știam că sunt mai sigure. Ne-am gândit că este o chestiune de câteva zile, dar s-a dovedit a fi vorba de două luni.

Câți oameni s-au salvat de bombardament?

Este greu de spus. Nimeni nu i-a numărat în ultimele săptămâni. La început am fost vreo 30, dar era un du-te-vino. La un moment dat, eu am estimat că eram 47 de persoane, dar numărul s-a tot schimbat. Înainte de evacuare, pur și simplu nimeni nu putea număra câți oameni se aflau acolo.

Potrivit autorităților ucrainene, oțelăria Azovstal a fost bombardată în mod constant. A fost posibil să părăsiți buncărul pentru o perioadă scurtă de timp?

La început am putut sta mai mult timp în aer liber, dar când bombardamentele s-au întețit, am ieșit doar pentru a găti la focul de tabără. Spre final am petrecut timpul doar în subteran. Acolo există tuneluri în care am gătit. Din 20 aprilie nu am mai ieșit la suprafață. Nu am ieșit afară timp de două săptămâni.

De unde ați luat mâncare?

În buncăr se aflau provizii care fuseseră depozitate special acolo de către administrație. Nu au fost multe, dar au ajuns pentru câteva zile. Aceste buncăre au fost construite în anii 60, când nimeni nu credea că oamenii vor sta vreodată acolo pentru mult timp. Fuseseră depozitate apă, biscuiți și conserve de carne. Am întins-o și am făcut supe din ea. La început, oamenii care veneau din afară aduceau mâncare, pături și haine călduroase. Însă nu toată lumea și-a împărțit mâncarea. Unii mâncau sub pături. Sunt oameni și oameni. 

Ce ajutor le-a dat armata ucraineană oamenilor care se aflau acolo? Propaganda rusă susține că aceasta v-a ținut acolo cu forța.

Nu, eu și soțul meu am părăsit buncărul de mai multe ori și ne-am întors când a fost posibil. Dar când au început raidurile aeriene grele a trebuit să rămânem în buncăr. Uneori veneau militari și le aduceau dulciuri copiilor. Ne-au confirmat că putem ieși, dar în același timp ne-au avertizat în legătură cu bombardamentele puternice ale rușilor. 

Existau persoane bolnave sau rănite printre oamenii din adăpostul antiaerian în care vă aflați? A reușit cineva să îi ajute?

Nu a existat niciun rănit, dar erau oameni care aveau nevoie de ajutor medical. La fel și eu, căci sufăr de o boală de sânge care necesită injecții zilnice și pe care nimeni nu mi le putea face. Erau acolo și oameni dependenți de insulină. Nici ei nu au primit injecții. Un bărbat avea dureri atât de mari în braț încât avea nevoie de analgezice, care nu erau disponibile. A țipat toată noaptea.

Cunoașteți persoane care au mers de bunăvoie la Donețk, ocupat de ruși? În timpul evacuării, știați unde urma să fiți duși?

Nu știam absolut nimic. Soldații noștri au venit la noi și ne-au spus că avem cinci minute să ne facem bagajele și să ieșim afară pentru evacuare. Cine avea rucsacul împachetat s-a ridicat și a plecat. Nu știu cine s-a dus la Donețk sau în Rusia. Când am fost întâmpinați afară de reprezentanți ai ONU și ai Crucii Roșii, aceștia ne-au spus că suntem în siguranță, că nimeni nu va trage. Apoi, la filtrare, am putut alege unde să mergem.

Unde anume a avut loc filtrarea?

Nu știu. Era un loc în care nu mai fusesem niciodată.

Ce s-a întâmplat în timpul filtrării?

(Tăcere lungă, Lidia își coboară capul și închide ochii). 

Nu am de gând să vorbesc despre asta.

Cât a durat călătoria de la Azovstal până la locul unde ați fost dusă?

Nu știu. Nici măcar nu pot spune aproximativ. Am fost luați de la Azovstal seara, apoi am plecat cu mașina și la miezul nopții eram la filtrare. După aceea am mers din nou mult timp cu mașina.

Cine v-a primit la destinație? Ați primit vreun ajutor?

Am fost primiți foarte bine! Ni s-au dat haine și pantofi noi și am putut să ne spălăm. Oamenii veneau la noi și ne aduceau mereu mâncare, produse de igienă personală și alte lucruri. Nu am avut absolut nicio problemă. Am fost cazați într-o cameră separată, confortabilă, unde am dormit bine. 

Aveți unde să stați acum? Vreți să mergeți în altă parte?

Nu știu încă. Nu sunt încă lămurită cu privire la tot ceea ce se va întâmpla. Mai întâi vreau să mă odihnesc. Asta e tot.