Interviu despre fenomenul reeducării de la Pitești
17 octombrie 2022
DW: Marius Oprea, ai scris mai multe cărți despre ororile regimului comunist, în care ai inclus și mărturii ale supraviețuitorilor experimentului reeducării de la Pitești și documente care nu se regăsesc în multe lucrări de specialitate. Cum a început totul?
Marius Oprea: Reeducarea are o conotație propagandistică clară. Termenul a fost folosit de comuniști pentru a descrie procesul de încadrare a vechilor categorii socio-profesionale ale societății „burgheze” în noua ordine socială „democrat-populară”. Cu alte cuvinte, supunerea și mai apoi asumarea de către marea majoritate a populației României a regimului de ocupație sovieto-comunistă a țării. „Reeducare” a fost folosit și în discursuri mai târzii, precum cel al lui Ion Iliescu, în 1968, când recomanda ofițerilor superiori din Securitate, ca ministru al Tineretului, să-i trimită pe „șantiere de muncă obștească”, la construcția hidrocentralelor, pe tinerii care nu înțeleg să adopte morala proletară și, după moda „decadentă” occidentală, poartă blugi evazați și plete.
Sunt și azi istorici care nu se pun de acord asupra cerberilor care au pus la punct acest experiment de exterminare a tinerilor deținuți în închisoarea de la Pitești.
Reeducarea de la Pitești a devenit în mod fals subiect de controversă. De fapt, atât memorialistica, cât și documentele sunt clare. Totul a început în închisoarea de la Suceava, de fapt, și nu la Pitești. Acolo se afla arestat, sub anchetă, un grup mare de studenți de la Universitatea din Iași, împreună cu Alexandru Bogdanovici, liderul organizației de tineret legionare a „Frățiilor de Cruce” pe centrul universitar. Acesta din urmă, în așteptarea procesului, ca și ceilalți, a avut în vara târzie a anului 1948 un „vorbitor” aprobat, cu tatăl său, care era prefect de Botoșani. Aveau convingeri total opuse, ceea ce în familie crease înainte o stare de tensiune, dar de astă dată tatăl are toate argumentele în a-și convinge fiul să-și ușureze situația. Cum? Arătând autorităților că e dispus să se „reeduce”. Să-și schimbe vederile politice, să demonstreze că înțelege că a greșit și că se poate îndrepta. Așa a luat ființă printre unii dintre studenții încarcerați la Suceava Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC). Cei care au aderat la grupul înființat de Bogdanovici, cu aprobarea conducerii închisorii, care a răspuns astfel unui memoriu trimis de acesta, n-au văzut nimic rău în proba de oportunism pe care o arătau unii dintre tinerii legionari, aflați în acel timp în ancheta Securității din Suceava. Li s-a dat hârtie și creioane, au făcut chiar și o gazetă de perete, după modelul „colțului roșu” comunist. Dar n-au convins pe nimeni.
Cum a ajuns Eugen Țurcanu cel mai crud călău al victimelor reeducării?
Când în toamna anului 1949 au venit sentințele, acestea au fost foarte mari, cu toată pocăința unora dintre cei arestați. Una din ultimele victime ale acestei pocăințe, care nu se rezuma doar la gazete de perete, ci era completată și cu denunțarea în anchetă a celor cu care legionarii arestați au mai avut legături, a fost Eugen Țurcanu, fost membru al „Frățiilor de Cruce” din adolescență (de pe la 14 ani). Dar nu pentru foarte multă vreme. După război, acesta s-a înscris în Partidul Comunist, unde la momentul arestării reușise chiar să obțină să fie propus pentru a merge la București, la „școala de diplomație” a Anei Pauker. Dar cursul vieții lui a fost întrerupt de un denunț al unuia dintre „reeducații” de la Suceava. Ajuns în închisoare și primind o pedeapsă disproporționat de mare, Țurcanu a dat „reeducării” un alt înțeles și scop. El a priceput, pe parcursul anchetei la Securitate, că aceasta dorește de la „reeducați” nu „gazete de perete”, ci informații, care să ducă la noi arestări. Și aici a venit în întâmpinarea unui nou-creat Serviciu „Operativ”, devenit ulterior de „Inspecții”, din cadrul Direcției Penitenciarelor, care a luat ființă la inițiativa directă a lui Gheorghe Pintilie, comandantul suprem al Securității Poporului.
Se știe că Eugen Țurcanu și cei din grupul său acționau la ordinul Securității și al administrației închisorii. Dar și aici există unele controverse în rândul istoricilor.
Pintilie, vechi agent NKVD, considera că deținuții politici intră în închisoare cu un bagaj de informații nedivulgate în anchetă, care trebuie neapărat descoperite. Serviciul era de fapt o unitate acoperită a Securității care opera în închisori, sub directa îndrumare a lui Gavril Birtaș, șeful Direcției I de informații a Securității Poporului, și sub comanda colonelului Iosif Nemeș. Cu acesta din urmă, Eugen Țurcanu a avut două întâlniri, imediat după mutarea studenților condamnați în penitenciarul de la Pitești. Și Eugen Țurcanu a adaptat reeducarea după noile cerințe ale Securității: obținerea de informații, nedivulgate în anchetă. Operațiunea a debutat la 25 noiembrie 1949, când a avut loc prima acțiune violentă a unui grup de deținuți, conduși de Țurcanu, cu sprijinul administrației închisorii, împotriva restului arestaților din celula 1 a închisorii Pitești. În 4 decembrie 1949, torturarea deținuților de către alți deținuți, în scopul precis al obținerii de informații pentru uzul Securității, a început în forma declarată de către torționari a „autodemascării”. Grupul lui Țurcanu s-a năpustit cu bâte asupra celorlalți deținuți, bătaia generalizată fiind finalizată de gardieni și de comandantul închisorii, Dumitrescu, care au intervenit nu pentru curmarea ei, ci bătându-le, la rândul lor, tot pe victimele lui Țurcanu. A fost debutul unui șir de torturi indescriptibile, perfecționate permanent de imaginația bolnavă a lui Eugen Țurcanu. Puteai scăpa de tortură numai „autodemascându-te” și apoi torturând, la rândul tău, pe alții.
Mulți acuză „reeducații” cum că au cedat prea ușor presiunilor fizice și psihice înainte de a deveni la rândul lor călăi.
Notele informative au început să curgă către Direcția I a Securității, unde domnea euforia. Gavril Birtaș, Nicolschi și Pintilie erau încântați de rezultate. Așa au curs lucrurile doi ani iar de la Pitești formula a fost extinsă la Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Canal, unde au fost trimise grupe de „reeducați” din echipa lui Țurcanu. „Torturile urmăreau frângerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la şocul revoluţionar, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării, urma autodemascarea, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva, apoi batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu, și în cele din urmă angajarea ca activist al reeducării, aplicând altora torturile la care însuți ai fost supus, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se restructura”, după cum a relatat deținutul Ion Ianolide, care adăuga: „Unii au rezistat o zi, alţii o săptămână, alţii o lună iar alţii câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit”.
Formele de tortură fizică și psihică greu de imaginat, care se petreceau în penitenciare, cu acordul conducerii acestora și sub directa îndrumare a ofițerilor politici (de fapt din Securitate), au făcut între 1000 și 5000 de victime iar 30 de deținuți au fost uciși (printre ei și Bogdanovici, torturat până la moarte chiar de Țurcanu) sau au ales să se sinucidă. Când informațiile despre „reeducare” au ieșit dintre zidurile temnițelor și au ajuns până în Occident, Securitatea a aplicat planul său de rezervă, condamnându-i și executându-i pe Țurcanu și pe unii din cei din echipa sa, pentru un așa-zis „complot legionar” ordonat de Horia Sima din exil și menit să compromită regimul comunist.
DW: Cum apreciezi afirmațiile în spațiul public ale cercetătorilor de la CNSAS Mihai Demetriade și Mădălin Hodor?
Această din urmă teză a Securității, reafirmată și de Alexandru Nicolschi după 1989, conținută în rechizitoriul „lotului Țurcanu”, conform căreia legionarii s-au torturat unii pe alții, a fost preluată și argumentată pseudo-științific în termenii „corect politici”, pornind de la ideea că violența e tipică pentru comportamentul „extremist-legionar”, de către cei doi cercetători de la CNSAS, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor. E un fals istoric grosolan, lansat într-un limbaj analist și doct de primul și suburban de cel de-al doilea, care a afirmat, mai mult decât procurorul militar comunist de la procesul lui Țurcanu, că în cadrul reeducării n-a fost vorba decât de niște ”rahați cu ochi”, care s-au torturat unii pe alții pentru „un blid de linte în plus”. Scopul, în mod direct, dar firește nedeclarat, al unor asemenea falsuri istorice este același, și anume disculparea Securității.
Rațiunile demersului lor s-au vădit a fi evidente, când s-a făcut public faptul că acești doi cercetători lucrează la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, de fapt în mod direct la Serviciul Român de Informații, moștenitorul Securității, care, contrar declarațiilor directorului Eduard Hellvig, participă astfel la acțiunea de spălare a cadavrului poliției politice comuniste, pe care cei doi cercetători și-o asumă tacit.
Afirmațiile lor în spațiul public din 2019 încoace nu fac altceva decât să semene confuzie și incertitudini, fundal pe care foști securiști au înălțat o troiță care le comemorează „eroii de pe frontul nevăzut” tocmai la Pitești, locul în care în decembrie 1949 Țurcanu începea reeducarea. Demetriade și Hodor întreprind propria „reeducare”, a unei societăți civile deja amorțite și incapabile de reacție, „nuanțând” până la diluare realități istorice evidente, în timp ce, în aceeași tăcere asurzitoare, la Pitești primăria și-a dat avizul, cu tot protestul Memorialului reeducării înființat aici, pentru demolarea fostului celular al închisorii, singurul martor tăcut, dar totuși incomod, al torturilor de acum 70 de ani. E un proces complex, care abia a început prin Demetriade și Hodor și care, odată cu dispariția fizică a foștilor deținuți politici, urmărește alterarea memoriei și scrierea istoriei crimelor comunismului numai după varianta Securității și a ceea ce e scris în arhivele ei. Nu întâmplător, cei doi se mândresc cu aceea că „întreaga arhivă a fost predată la CNSAS” și laudă conducerea SRI pentru acest fapt. Niciunul din cei doi cercetători care s-au pronunțat cu privire la reeducare n-a stat de vorbă cu vreuna din victimele ei. N-au făcut decât să preia și să rescrie, în normele „corectitudinii politice”, varianta Securității.
Demetriade și Hodor sunt autorii unei „reeducări” a percepției Securității și glorificări a calităților SRI. La urma urmelor, cine și cum va vorbi, după două-trei decenii, de cele petrecute de fapt la Suceava, Pitești, Gherla? Și, când deja de azi au început „controverse” cu privire la fapte altfel clare, cine va mai sta să descâlcească ițele poveștii și să restabilească un adevăr al cărui destinatar va lipsi?