Irakul la şapte ani de la invazia trupelor americane

Ultima unitate combatantă a SUA a părăsit Irakul acum două săptămâni. Şi mai rămân în această ţară, deocamdată, alţi 50.000 de militari americani spre a ajuta la instruirea forţelor de securitate locale. Dar ziua de 31 august este data oficială fixată de preşedintele Obama spre a anunţa sfârşitul operaţiunilor militare americane, la 7 ani după ce au început.

Fluvii de cerneală au curs în aceşti 7 ani, în vestul Europei, întru osândirea intervenţiei declanşate de fostul preşedinte american Bush, în temeiul unor evaluări parţial eronate, privind capacităţile potenţial destructive ale fostului dictator irakian Saddam Hussein. E inutil să se revină pe larg asupra acestor comentarii, bazate între altele pe o unilaterală şi îngustă apreciere a greşelilor comise de serviciile secrete occidentale în privinţa armelor de distrugere în masă despre care se credea, în 2003, că se mai află la dispoziţia lui Saddam Hussein.

S-a afirmat apoi, în repetate rânduri, că intervenţia militară a americanilor, britanicilor şi a aliaţilor lor, între care şi românii, ar fi constituit o invazie pernicioasă, o cruciadă ordonată de George W. Bush care va otrăvi definitiv relaţiile dintre lumea occidentală şi cea arabă şi musulmană.

Această previziune nu s-a confirmat. În schimb s-au infirmat speranţele iluzorii ale lui Bush, legate de o rapidă relansare democratică a Irakului. Pe de altă parte, sacrificiul trupelor occidentale, între care doar americanii au trebuit să-şi asume căderea pe câmpul de luptă a 4.400 de ostaşi, n-a fost câtuşi de puţin inutil. Mai întâi, campania s-a soldat cu debarcarea unui tiran dintre cei mai cumpliţi în istoria plină de vărsări de sânge a tiraniilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu.

În al doilea rând, fie şi după un lung lanţ de erori tactice, fie şi la un nivel precar, prezenţa trupelor americane a avut virtutea de a restabili în cele din urmă securitatea irakiană.

În fine, poate cea mai importantă realizare a constituit-o faptul că, pentru prima dată în istoria popoarelor arabe, intervenţia occidentală le-a deschis irakienilor şansa enormă de a-şi dura un stat realmente democratic.

Cum se vor folosi irakienii de această şansă, cât şi în ce mod vor profita de ea, e altă poveste. Salutată de insurgenţi, terorişti şi extremişti, retragerea trupelor americane nu e de bun augur pentru viitorul unei ţări pline de facţiuni vrăjmaşe, de influenţe externe dintre cele mai păgubitoare şi tributare unor îndelungi tradiţii de conflict civil şi interetnic.

Obama şi-a ţinut, ce-i drept, principala promisiune din campania sa prezidenţială. În ce măsură acest angajament vizând repatrierea unităţilor americane din Irak s-a dovedit realmente înţelept rămâne de văzut. În condiţiile în care în Irak se perpetuează situaţia de pat politic instalată după ultimele alegeri, iar principalele partide şi grupări etnice sunt la cheremul influenţelor iraniene, pe de o parte, şi turceşti şi saudite, pe de alta, pericolul unei confruntări între aceste tabere rămâne acut.

Autor: Peter M. Iancu
Redactor: Alexandra Sora