Jurnalistul, fotografia, neomenia

E înspăimântătoare, e înfiorătoare şi îngrozitoare nu doar soarta oamenilor ucişi cu zile în Alep. E terifiant nu doar destinul copiilor omorâţi zi de zi, sau traumatizaţi pe ani de bombardierele ruseşti. Al celor mici sfâşiaţi de schijele islamiste şi de imensa indiferenţă, şocantă, cinică, brutală faţă de viaţa tuturor, a celor care-i combat, din interiorul oraşului, pe asediatorii dislocaţi la Alep de regimul de la Damasc. Al bebeluşilor sfârtecaţi de cruzimea, şi ea nemărginită, a satrapului Moscovei şi Teheranului, Assad.

Alianţa ruso-iraniano-siriană a refuzat categoric, vreme îndelungată, instaurarea unui răstimp de încetare a focului suficient spre a se da o gură de aer, un pic de apă şi o bucată de pâine hămesiţilor civili asediaţi în anticul centru comercial, sirian, unul dintre cele mai vechi oraşe locuite din lume. În reacţie s-a declanşat o imensă campanie internaţională menită să forţeze Moscova să-şi dea din mână iminenta victorie, ori cel puţin s-o amâne, prin acceptarea unui armistiţiu.

Figură de proră în această campanie e poza, reală, mişcătoare, impresionantă, revoltătoare, a unui nefericit copil sirian. A unuia rănit, proaspăt scos din ruinele produse în Alep de bombardamentele ruseşti. Nu e prima fotografie sau înregistrare video aiuritoare care, în epoca reţelelor de socializare, a societăţii informaţionale, a lumii guvernate de imagini, înduioşează, înşfacă inimi şi scandalizează într-atât, încât să facă valuri globale, apte să schimbe, până la urmă, politicile unor mari puteri.

Ce trebuie întreprins cu asemenea imagini tragice, sfâşietoare ale suferinţelor unui nevinovat? Dacă suntem responsabili avem voie oare să le rostogolim în medii? În reţele de socializare? Nu le degradăm oare acestor fiinţe omeneşti puţina demnitate care le-a mai rămas?

La fix 177 de ani de la prima fotografie, eu unul, strănepot al unuia din primii fotografi din România, ştiu că noi toţi, nu numai ziariştii, ne-am pierdut nevinovăţia şi naivitatea. Ştim că aceste poze de copii pot deveni simbolul unor catastrofe. Sunt ele binevenite, ca semnale de alarmă? Nu se potrivesc ele perfect oricărei campanii de manipulare?

Vă amintiţi de imaginea unui copil mort, refugiat, spălat de valuri pasămite, pe o plajă greacă, una inexistentă, deşi plauzibilă, care s-a dovedit apoi că este turcă? Cine oare a putut rezista vizitei în mediateca aprovizionată cu înfăţişarea micului refugiat ucis, parcă, nu atât de apa Mediteranei cât de gheaţa din sufletele occidentalilor, chipurile insensibili la suferinţa sirienilor? Pe mulţi germani i-a determinat să îmbrăţişeze cu entuziasm neostoit, acum un an, viziunea frontierelor deschise larg de Angela Merkel.

E lesne, ca ziarişti, să ne dăm uşi de biserică. Să refuzăm până şi orice umbră de bănuială că ne lăsăm manipulaţi, sau poate împinşi către o dezinformare dirijată cine ştie unde sau de către cine. Şi totuşi. În faţa bombelor teleghidate, ultrasofisticate, cu care puteri nu doar imperiale, ci şi cinice la culme, precum Rusia, operează pentru a expulza spre epoca de piatră, prin raiduri sistematice, populaţii şi oraşe sau regiuni întregi, civilizate cu milenii în urmă, oare ce-i de făcut? E de tăcut?

E, uneori, cumplit de grea şi lupta cotidiană cu ei înşişi a ziariştilor independenţi . A gazetarilor, oricum puţini, care, rămaşi neînregimentaţi, au suficientă experienţă şi minte să ştie care este miza, dar se văd perpetuu plasaţi în dileme politice şi etice de netranşat. Unii din ei nu se înşală prea mult dacă sunt de părere că bătălia pentru Alep e, după cum relevă Frankfurter Allgemeine Zeitung, „decisivă pentru viitorul războiului sirian; că nicio parte nu vrea, deci, s-o piardă”.

Din unghiul meu ar trebui, concomitent, să fie notoriu, că acest război soldat cu multe sute de mii de morţi şi cu milioane de răniţi, de refugiaţi, de victime nu ar fi fost posibil, în toată crunta sa neomenie, în absenţa nevolniciei unor lideri din Apus. În absenţa laşităţii şi împăciuitorismului lor moralmente asasin, iar politic sinucigaş.

Dar toate acestea nu rezolvă încurcătura ziaristului care se confruntă pe de o parte cu spectacolul cumplit al terorii, al brutalităţii fără seamăn, al barbariei infinte, puse în scenă de măcelarii sirieni şi aliaţi, iar pe de alta cu poza, parţial manipulatoare, de copil, pusă în circulaţie de opoziţia siriană. Una vădit propagandistică, menită să „ţintuiască la stâlpul infamiei ticăloşia taberei adverse”, după cum notează un editorialist german.

Oricât m-aş chinui, nu văd cum s-ar putea descurca acest ghem politic, moral şi informaţional, de vreme ce, vorba lui Eugen Ionescu, reluată, într-un recent omagiu, de „Magazine littéraire“ şi de revista de teatru Yorick, e în om o aplecare profundă spre distrugere şi autodistrugere.

Concomitent, civilizaţia iudeo-creştină continuă să-şi pună sieşi piedici majore. O face nu de azi de ieri. Căci a optat pentru a ignora comandamentul esenţial, a doua poruncă a decalogului, care ne avertizează să nu ne „facem chip cioplit”. A construit un univers al imaginii. Noi ne-am trezit în el cioplind de zor. Şi aplaudând de o jumătate de veac o piesă precum Cântăreaţa cheală, nu mai puţin absurdă decât lumea în care existăm şi ne întreucidem în mare veselie.

În faţa acestei tragedii antropologice, în lumea care nu poate fără imagini, mai poate exista noimă? Sens? Optez, chiar împotriva evidenţei, sau aparenţei, să cred că da. Şi să consider, că, prin urmare, e legitim să ne opunem cu o poză tancurilor, raidurilor şi computerelor dezinformatoare ale celor prea puternici şi prea cinici spre a da o şansă omeniei, libertăţii, adevărului, sau păcii.