Marea recoltă a summitului Biden-Putin

Întânirea la vârf ruso-americană de la Geneva a început și s-a sfârșit sub auspicii de foarte rău augur pentru țelurile declarate ale președintelui Biden, de a apăra democrația sub atac.

Care democrație ar fi un concept vid de sens, dacă n-ar include, cum se înțelege de la sine, libertatea presei. Or, dacă prezervarea ei ar fi obiectivul real al liderului american, nu se știe de ce Joe Biden a asistat cum nu se poate mai calm, ba chiar zâmbind, la busculada și la haosul din debutul summitului, produse când securiștii ruși au început să pună mâna pe jurnaliștii americani ca să-i scoată cu forța din zonă.

După contondenta confruntare, din jurnaliștii și producătorii acreditați să ia parte la întâlnire nu s-au întors în încăperea plină de cărți și de voie bună toți oamenii presei americane trimiși să documenteze summitul. Nu mai puțin uimitor s-a dovedit și finalul summitului. Când ziariștii americani prezenți s-au trezit la cheremul informațiilor furnizate de oficialii ruși. Casa Albă le ignorase foamea de vești, lăsându-i de izbeliște și dependenți de știrile celeilalte părți, cum au ajuns să fie și după întrevederea din culisele summitului NATO, Biden-Erdogan, liderul unei țări cu pușcăriile pline de jurnaliști transformați în deținuți de conștiință.

Halal libertate a presei. Dar nu tot ce-a făcut Biden în Europa se poate califica drept curios. Ori dezastruos. Așa cum a fost bizareria declarației unui președinte american care a simțit nevoia imperioasă de a-i mărturisi reginei Angliei că i-ar aminti de mama lui.

Știri bune

Ca pozitivă se poate califica, în principiu, apropierea transatlantică. În materie de comerț, americanii și europenii s-au înțeles să nu se mai pedepsească reciproc pe marginea subvențiilor acordate, în detrimentul tuturor, constructorilor de avioane din SUA și UE. Și mai salutară e proaspăt trezita conștiință comună și aparenta intransigență nouă a celor două maluri ale Atlanticului, în reacție la provocarea regimului chinez și la pericolul pe care-l reprezintă, internațional, Beijingul.

Fapt e că liderii NATO constataseră luni că Beijingul e un risc constant de securitate, că dezinformează și subminează ordinea globală și dreptul internațional. Tot ei deplânseseră politicile coercitive ale Chinei comuniste și modul ei ”opac” de a-și ”moderniza forțele armate”.

Alianța a criticat clar și agresvitatea militară a Rusiei, cu tot cu manevrele ei din proximitatea frontierelor și spațiului aerian ale statelor NATO, ca și operațiunile ei ”hibride”, cu tot cu intervenții informaționale și electorale în statele vecine, dezinformarea și intimidarea lor politică și economică. Or, Rusia și China confruntă împreună vestul. Parteneriatul lor strategic s-a intensificat.

Și nu e clar câtă solidaritate reală și câtă vorbărie diplomatică se ascund îndărătul aparentei fermități transatlantice în fața Chinei, știut fiind că Europa nu s-a distins în trecut prin vreo rigoare, principialitate și duritate la adresa dictaturilor.

Avertismente de bun simț

Clar pare, în schimb, că în chestiunea straniei întrevederi Biden-Putin nu s-a avertizat destul de des, de hotărâtor și de convingător.

A afirma că așteptările legate de ea erau reduse e un eufemism, ascunzând temerile majore și perfect întemeiate ale observatorilor avizați. De pildă, ale ambasadorului american la Moscova, Sullivan.

Diplomatul îi pusese în gardă pe senatorii SUA, în ajunul anunțării întâlnirii la vârf de la Geneva, în legătură cu concesiile unilaterale pe care le-ar face Biden printr-o reuniune cu Putin, rămasă fără vreun câștig ori răsplată pentru vest.

În discuția cu senatorii din Comisia de Politică Externă, John Sullivan reliefase că, în ciuda tuturor măsurilor diplomatice ori punitive adoptate în trecut, ”lupul” Putin nu și-a schimbat nici părul, darămite năravul. Potrivit lui, liderul de la Kremlin ”nu acționează de bună credință”, Biden ”riscând să repete greșelile predecesorilor săi, dacă nu abordează chestiunea summitului clavăzător”. Unul dintre acești predecesori a greșit într-adevăr catastrofal, întâlnindu-se nepregătit cu omologul său rus, Hrușciov. John F. Kennedy avea să-și regrete naivitatea și cecul în alb al nemeritatei încrederi acordate unui conducător totalitar descreierat, ca Nikita Hrușciov. Șeful suprem al lumii comuniste îl invitase la Viena, acum exact șase decenii. Proaspăt ales, americanul comisese gafa de a se întâlni cu el în iunie 61, pentru ca, la numai câteva luni de la fatidica reuniune, dictatorul sovietic să autorizeze construcția zidului Berlinului și să provoace criza rachetelor dislocate în Cuba.

O istorie lămuritoare, față cu o administrație americană excesiv de optimistă

Deși firești și întemeiate, avertismentele par să se fi lovit la Washington de o administrație tare de ureche. În fond, raporturile bilaterale, ruso-americane, se tot răcesc perceptibil de ani și decenii. Au atins, mai nou, un punct glacial, din pricina șantajului și atacurilor cibernetice rusești asupra SUA. Lor li se adaugă, la doar trei sute de mile de coasta statului federal american Hawaii, cele mai ample manevre militare navale rusești în largul Pacificului derulate de la finele Războiului Rece încoace, manevre demarate provocator în timp ce Biden se îndrepta spre rendez-vous-ul său cu Putin.

Ani la rând, în timpul administrației precedente, democrații lui Biden i-au reproșat Rusiei lui Putin intervenții prea puțin probate în procesul electoral american. Vestul are și motive net mai vechi și mai serioase de supărare. Regimul Putin continuă să sfideze dreptul internațional prin anexarea Crimeei și invadarea Ucrainei răsăritene. Anterior, Rusia contribuise la transformarea Siriei în scena unui genocid comis, între alții, de aliatul său de la Damasc, Bashar al Assad.

Învinuiri credibile și circumstanțial parțial probate, de implicare în asasinate și tentative de omucidere, inclusiv cu arme de distrugere în masă, a adversarilor politici ai lui Vladimir Putin, confruntă în continuare Kremlinul. Care s-a implicat activ înaintea summitului din Elveția și în susținerea terorismului de stat al sângeroasei dictaturi din Belarus a lui Alexander Lukașenko și în amplificarea represiunii interne ruse, marcate de recenta arestare, condamnare și torturare a lui Alexei Navalnîi, ca și de interzicerea organizației sale anticorupție.

Deloc de mirare că administrația americană a depus eforturi intense spre a reduce speranțele în eventualele rezultate ale unei întâlniri care, în mod aiuritor, a urmat unor remarci ale președintelui SUA confirmând că îl consideră pe Vladimir Putin nu doar un ins ”fără suflet”, cum afirmase Joe Biden anterior, ci și un ”asasin”.

Retractări, răzgândiri și revizuiri americane

Or, înaintea summitului, discursul lui Biden se muiase perceptibil, la fel cum îi pierise elanul în timpul crizei din primăvară din proximitatea frontierei ucrainiene. Atunci liderul american ordonase celor două nave militare americane îndreptându-se spre Mareea Neagră să facă urgent cale întoarsă. Apoi, mai grav, administrația Biden dăduse indirect lumină verde proiectului de suflet al lui Putin, gazodoctul ruso-german Nord Stream II.

Iar în săptămâna care a precedat întâlnirea, Biden l-a calificat, reparator, pe Putin, drept ”deștept”, ”dur” și un adversar ”demn” sau ”de valoare”, fiind la rândul său catalogat ambiguu, de liderul rus, drept politician de carieră, dacă nu drept carierist, care și-a consumat viața adultă în politică.

Or, concesiile unilaterale din ultimele două decenii n-au produs niciodată vreun reviriment notabil al politicii rusești. În aceste condiții și în lumina nefăcutelor putiniste, care includ desființarea oricărui control al arsenalelor nucleare, ar fi fost predictibil pentru Biden că nu va reuși ce a lăsat administrația să se întrevadă că și-ar fi propus. În speță, mai mult decât convenita revenire la ambasade a diplomaților celor două țări, să stabilească relații de lucru rezonabile și stabile între Washington și Moscova, precum și liniile roșii de neîncălcat, pentru (tot mai numeroasele și mai puțin soluționabilele) domenii bilaterale conflictuale.

Ce nu pare să fi înțeles președintele american e răul imens care se poate materializa dincolo de nereușita îndeplinirii obiectivelor proprii, de felul evitării de noi agresiuni rusești în Europa. E greu de înțeles cum de i-a rămas incomprehensibil unui om politic experimentat ca Biden capacitatea omologului său rus de a se folosi de summit și de concesiile occidentale unilaterale în precarele, haoticele și indezirabilele condiții date, spre a-și prezenta vizaviul și, prin el, SUA, democrațiile și vestul ca fiind decrepite și decadente, slabe, lașe, senile și incapabile.

În loc să-i ofere dictatorului moscovit o platformă nemeritată, spre a se lăuda Putin cu primirea sa uimitoare în liga superioară a superputerii și în loc să se așeze Biden la Geneva, în La Grange, lângă el, în somptuoasa bibliotecă, în proximitatea unui glob pământesc, ar fi fost recomandabil ca liderul american să citească volumele din rafturile palatului genevez și să consulte hărțile strategice ale Casei Albe. Ar fi aflat între altele ce-i poate pielea interlocutorului său și că, dacă SUA vor să evite noi războaie, e bine să se pregătească să învingă în ele, bizuindu-se pe dictonul latin ”si vis pacem para bellum”.

Cum a fost deci, potrivit celor două părți, summitul ruso-american de la Geneva? Putin a declarat că n-ar fi avut loc ”ostilități”. Biden, că nu ar avea o agendă anti-rusă și că un dialog direct ar fi ”important”. Cele două părți ar fi convenit un ”dialog de stabilitate strategic bilateral”, la care să muncească ”militari și diplomați”. Pe cât de pompos titlul proiectului, pe atât de vid, probabil, conținutul său.

Rămâne doar de nădăjduit ca, la o asemenea recoltă bogată pentru Moscova, mai mult decât săracă pentru Washington, summitul ruso-american de la Geneva să nu aibă între efecte, pe lângă confirmarea realismului așteptărilor reduse, consecințe negative de amploarea și anvergura celui eșuat acum șase decenii la Viena.