Merkel, Nobelul, refugiaţii şi "rusiriaficarea"

Va depăşi Angela Merkel actualele critici crescânde la adresa modului în care gestionează criza refugiaţilor? Le va rezista? Dar UE? Multe depind de obţinerea de către cancelară a premiului Nobel pentru Pace. În fond, de ce nu i s-ar da Angelei Merkel? Preşedintele american Obama l-a primit pentru nimic, în chip de cec în alb.

A fost, probabil, cea mai neinspirată decizie din istoria comitetului norvegian care acordă înalta distincţie. Căci, după opţiunea în favoarea nobelizării lui Obama, lumea e, vai, mai adânc şi aparent inextricabil scufundată în războaie regionale, prin interpuşi, ori potenţial mondiale şi în marasmul mai multor pericole globale acute, decât a fost în ultimele trei sferturi de veac.

Iar periclitarea din ce în ce mai intensă a păcii prin terorism ori expansionismul lui Vladimir Putin nu sunt străine de hotărârea comandantului suprem al forţelor americane, Obama, de a-şi retrage trupele de mai peste tot.

În caz că i se va decerna ei marele premiu - şi, date fiind eforturile depuse de Berlin în varii crize, Angela Merkel pare să fi făcut net mai mult să-l merite decât Obama -, cancelara s-ar putea, dacă vrea, salva, politic, un timp. Dar chiar dacă va reuşi s-o amâne, scadenţa crescândelor probleme şi datorii politice germane şi europene tot va veni. Şi nu e sigur că ea, ori Uniunea, vor rezista.

Pe moment, bine nu-i e. Sub imperiul temerilor tot mai ample şi mai larg împărtăşite în Germania, generate de perpetuarea afluxului de refugiaţi, care nu dau semne deloc să poată fi lesne integraţi în complexa societate deschisă, Merkel e departe de a sta pe roze. A afirma că situaţia ei politică nu-i bună defel e un eufemism. În fapt, începe, încetul cu încetul, să fie critică.

Popularitatea ei, care păruse ani la rând să fie bătută în cuie la un nivel foarte înalt, s-a prăbuşit, potrivit sondajelor, cu peste zece puncte şi continuă să se erodeze, în pofida loviturii de imagine pe care Merkel a sperat s-o dea prin dramatica apariţie comună, în Parlamentul European, cu preşedintele Franţei, Hollande.

Autoritatea internă a cancelarei, de asemenea, s-a degradat şi continuă să se erodeze galopant, nu doar în cabinet, în care ministrul de Interne a criticat-o deschis şi s-a trezit după o zi cu varii prerogative transferate sub controlul mâinii drepte a lui Merkel, factotumul politic Peter Altmeier. Şefa executivului are probleme serioase şi în coaliţia guvernamentală, precum şi în rândul multor primari şi autorităţi locale.

Ba Merkel a început să fie contestată din ce în ce mai vehement chiar şi în propriul ei partid creştin-democrat. O serie întreagă de dregători regionali ai CDU s-au revoltat într-o scrisoare de protest de o vehemenţă inimaginabilă ca ton şi conţinut, în disciplinata şi obedienta Germanie, cu doar câteva săptămâni în urmă. Demnitarii creştin-democraţi îi solicită între altele, imperativ, ca, în chestiunea azilului, refugiaţilor şi imigranţilor, Merkel să restabilească grabnic respectul faţă de legislaţia germană şi europeană, ca şi faţă de programul CDU.

În timp ce controversele privind politica "graniţelor deschise" practicată de cancelară riscă să ia rapid amploare, de vreme ce Angela Merkel a refuzat categoric, la 7 octombrie, să ţină seama de tot mai intensele critici şi să şi-o revizuiască, devine tot mai clar că poziţia ei e în pericol să devină intenabilă. Căci municipalităţile, satele şi oraşele germane icnesc sub povara zecilor de mii de nou veniţi, a lipsei acute de locuinţe apte să ţină piept frigului iernii, a costurilor deloc neglijabile presupuse de întreţinerea refugiaţilor şi, mai ales, a preţului politic şi psihologic reclamat de absorbţia extrem de dificilă a masivei imigraţii.

Cît de greu îi e cancelarei ar trebui să fie clar. Căci problema are dimensiuni europene şi, în fapt, globale. Nu trebuie uitat, în context, că ea implică zone situate în afara Bătrânului Continent şi „rusiriaficarea” războiului sirian.

Implicarea tot mai consistentă a Rusiei în complexul litigiu de partea Iranului teocratic, a unei gruprăi teroriste şiite, ca Hizbollah, şi a unui măcelar, ca Bashar al Assad, precum şi bombardarea de către ruşi a forţelor moderate opuse tiranului de la Damasc, mai degrabă decât a poziţiilor teroriste sunite, au sporit masiv toate pericolele locale şi generale. De pildă primejdia majoră a unor ciocniri între variile puteri extraregionale şi globale angrenate în războiul prin procură din regiune.

Apoi, prin „rusiriaficare” a luat notabil proporţii şi riscul amplificării şi permanentizării fenomenului migraţionist. Or, în ciuda anvergurii globale a chestiunii şi a afişatei susţineri franceze, prin care Francois Hollande a încercat, însoţind-o în PE pe Angela Merkel, să lanseze un semnal important simbolic şi psihologic de calmare, de coeziune, solidaritate şi forţă pan-europeană, la nivelul UE, Germania e, în fapt, solitară.

E, în orice caz, aproape singură în poziţia de a fi obligată să gestioneze o criză de o complexitate şi un grad de pericol fără precedent pentru Europa unită, la a cărei acutizare cancelara a contribuit ea însăşi substanţial. Contrar obiceiului ei de a temporiza luarea de hotărâri capitale, în chestiunea refugiaţilor Merkel a adoptat intempestiv decizii controversate şi, pe termen mediu şi lung, impopulare.

Concomitent, a rostit declaraţii de un optimism nu întru totul justificat ori împărtăşit la nivelul UE, de natură să încurajeze fenomenul migraţionist, în loc să ajute la punerea lui sub control. Or, toate acestea au zdruncinat durabil unitatea Comunităţii, i-au adâncit clivajele, i-au fragilizat consistenţa oricum precară, constant atacată şi subminată de populişti şi extremişti.

În aceste condiţii, destrămarea rapidă a susţinerii de care se bucură Merkel în propriul ei partid şi în rândul germanilor ar putea accelera disoluţiile şi inaugura nu doar cântecul de lebădă al unei femei de stat ce părea să aibă stofa de a bate toate recordurile de longevitate politică. Ar putea prefaţa însuşi crepusculul Uniunii Europene. Căci, în ciuda optimismului afişat de liderii Franţei şi Germaniei, se va căuta în zadar soluţia concretă a problemelor confruntând UE şi vecinătatea ei, cât timp Comunitatea nu va pune piciorul în prag.

Alarmant e, în context, că principala condiţie a rezolvării chestiunilor pendinte şi edificarea unei păci durabile nu prea are şanse de a se ivi la orizobnt. Căci organizaţia mondială e impotentă. Iar UE nu dă semne ca, împreună cu SUA şi cu NATO, să-şi demonstreze voinţa clară de a-şi asuma, la nevoie, riscuri majore, inclusiv militare, pe termen lung, pentru a pune capăt efectiv multiplelor ameninţări globale simultane.

Din păcate, Berlinul şi Parisul sunt departe de a avea puterea ori fermitatea necesare punerii la colţ a banditismului internaţional. Ca atare, e pentru ambele capitale net mai simplu să reclame solidaritatea est-europenilor şi respectul lor pentru valori occidentale, decât să-l convingă pe Obama să angajeze întreaga lume liberă în operaţiunea stăvilirii pericolului terorist şi a entuziasmului aventurier al unor Putin şi Assad.