Misiune ratată?

Trump şi-a justificat reacţia entuziastă la tirul anglo-franco-american asupra unor obiective siriene. Ar fi fost o lovitură perfect executată, a precizat el, explicându-şi sintagma de "misiune îndeplinită”. Convinşi sunt însă puţini.

Pe de o parte, preşedintele american şi omologul său francez şi-au ţinut cuvântul. Şi-au lansat atacul promis. Au evitat, astfel, discreditarea personală şi o şi mai amplă decredibilizare a Vestului, decât cea, enormă, care îl determină de patru ani încoace pe tot mai autoritarul preşedinte al Rusiei, Putin, să-şi permită să-şi bată joc tot mai insolent de Occident, de ordinea internaţională postbelică şi de normele civilizaţiei.    

Pe de alta, însă, a califica vânturile nu tocmai puternic trase, în reacţie la barbaria unor atacuri chimice, în trei locuri din Siria, după dramatice avertismente şi epurarea obiectivelor de ruşi, ca fiind, în termeni militari, "mission accomplished", deci o "misiune îndeplinită", e hilar. Este ridicol. E jenant. Şi, mult mai grav, poate fi, în chip de avertisment menit să-mpiedice recursuri viitoare la arme de distrugere în masă, chiar contraproductiv. Căci dacă doar atâta poate vestul, Putin şi satrapii aliaţi s-ar putea simţi pe viitor încurajaţi. Cu atât mai mult cu cât modesta lovitură militară, care n-a slăbit cu adevărat trupele şi regimul monstruos al preşedintelui Assad, a iscat în vest stridente proteste pacifiste ale  putinofilelor extreme stângă şi dreaptă, ambele de obedienţă moscovită.  

Înseamnă, ca atare, că tentativa distrugerii, cu peste o sută de rachete franco-anglo-americane, a unor instalaţii siriene de producere, ori depozitare de arme chimice ar fi fost futilă? Sau poate nedreaptă, cum susţine Rusia, căci n-ar fi ţinut cont de prezumtive probe pe care, din cauza Moscovei, experţii OPCW n-au reuşit să le examineze nici la trei zile încheiate de când sunt la faţa locului?

Sau, mai rău, ar fi fost pernicioasă lovitura vestului, de vreme ce l-ar putea stimula pe tiran de vreme ce nu-l doare rău şi n-a schimbat defel în bine soarta victimelor barbariilor care au cotropit de şapte ani încoace poporul sirian? Dimpotrivă. Era obligatorie. Era imperativ ca această lovitură să se producă. Se impunea umanitar, ca şi în interesul apărării lumii şi principiilor internaţionale, în virtutea cărora orice recurs la arme de distrugere în masă e absolut intolerabil. 

Era, deopotrivă, inevitabilă, ca mesaj umanitar. În condiţiile paraliziei din Consiliul de Securitate ONU, în care Rusia e în stare să blocheze, prin veto, orice rezoluţii, vestul anunţă, implicit, că nu mai e dispus şi nu admite să mai fie, ori să devină, prin pasivitate, complice la crime în masă, la crime de război şi contra umanităţii, de felul celor pe care le girează regimul rus. 

În fine, era indispensabil ca Vestul să anunţe că nu mai poate accepta excluderea completă din ecuaţia siriană şi nu e de acord cu pax neosovietica spre care se îndreaptă în Siria, fără jenă, alianţa ruso-turco-iraniană. Cele trei ţări occidentale care au lansat atacul şi alte câteva, europene, precum Germania, se arată, simultan, perfect conştiente şi de pericolele existente, dar şi de importanţa unităţii. Puterile militare din Apus s-au străduit, prin urmare, nu doar să avertizeze, ci, totodată, să tempereze zelul belicos al Rusiei, motiv pentru care au evitat o intervenţie militară de amploare, disproporţionată şi de natură să rişte atât dezbinarea internă, cât şi o virtuală escaladare a conflictului.

Dar oferta diplomaţiei avansată Moscovei după raid de preşedintele francez şi de germani, în ideea negocierii unei păci siriene care să-i includă pe Occidentali, dar să-l excludă din orice aranjament postbelic pe asasinul în masă, Bashar el-Assad, e un simplu exerciţiu de imagine. Inutil de subliniat că nietul rusesc pare cert. Rusia lui Putin nu va accepta decât constrânsă orice aranjament. Şi numai dacă vestul va reuşi să-şi probeze unitatea şi capacitatea de acţiune pe teatrul de operaţiuni  militare.

Or, cu un stat ca Turcia, care efectuează epurări etnice în teritoriul controlat de singura tabără consistent pro-occidentală din regiune, cea a kurzilor, alianţa nordatlantică e, din păcate, departe de acest deziderat. Se mai poate face, oare, treabă, în astfel de condiţii?

Doar dacă SUA mai pun pe picioare o coaliţe a voluntarilor, ca pe vremea altei "mission accomplished", a celeilalte misiuni  prematur "îndeplinite", cea a lui George Bush. Dacă SUA îşi sporesc, în loc să-şi retragă, cum a anunţat Trump, trupele americane dislocate în Siria. Şi dacă vor contura linii roşii clare şi credibile spre uzul Rusiei, Turciei şi Iranului, iar puterile militare apusene nu se vor mai deroba, pe termen lung, de o responsabilitate dificilă, cum s-a întâmplat în războiul irakian.

În acest scop ar trebui, însă, ca naţiunile occidentale să înţeleagă că în joc nu e doar Siria, ci însăşi libertatea Europei şi a Americii şi să-şi asume consensual uriaşa miză a momentului. Ar trebui să fie de acord să facă sacrificii potenţial majore pentru o ordine internaţională întemeiată pe domnia legii, pe drepturi, nu pe forţă brută, intimidări, şantaj şi crimă. Or, toate acestea se bat cap în cap cu moda naţionalismelor, cu lideri putinofili şi cu principii ca "America first".

Simultan, pe măsura ce ţarul se dezlănţuie din ce în ce mai agresiv, propaganda rusă acreditează sistematic, de ani de zile, fără vreo opoziţie occidentală veritabilă, varii fantasmagorii menite aburirii lumii libere. Agitpropul liderului KGBist de la Kremlin s-a îngrijit prin fake-news, trolli, partide extremiste şi agenţi de influenţă ca Gerhard Schröder ori Adrian Năstase, să împiedice realizarea unui astfel de consens.

Astfel, abundă încă, în spaţiul public, împăciuitorisme şi absurdităţi precum apelul la frânarea "înstrăinării vestului de Rusia", lansat, mai nou, de preşedintele Germaniei, Steinmeier.

Ca şi cum regretabilul proces ar fi opera "alienaţilor" occidentali. Care nu şi-ar fi dorit un dialog. În fapt, cu excepţia unor descreieraţi, nimeni, în vest, nu-i demonizează pe ruşi. Din păcate, mai toate partidele politice germane, cu excepţia notabilă a formaţiunii creştin-democrate a Angelei Merkel, se pronunţă constant, în ciuda crimelor regimului Putin, pentru o reapropiere de Kremlin, ratându-şi astfel datoria morală şi misiunea politică de a descuraja neoimperialismul moscovit.