Misoginismul ca politică de stat

Cât de repede poate avansa România, când premierul ei spune că are printre priorități „implementarea politicii europene privind egalitatea de şanse”, dar în guvernul pe care îl conduce sunt doar două femei? Cât de departe poate ajunge o țară în care premierul trece cu vederea derapajele unui ministru care-și agresează colegele deputate? Câtă considerație pot aștepta femeile de la viitorul premier, Marcel Ciolacu, cel căruia i s-au adresat 42 de organizații neguvernamentale, după ce șeful PSD l-a apărat grosolan pe ministrul Muncii, Marius Budăi, atunci când a răspuns investigației Libertatea: „Nu îmi spuneți mie că femeile sunt abuzate de PSD, că nu ține. Despre ce victimă vorbim? Vorbiți cu colega, dacă se consideră victimă, să meargă la Poliție.” Altfel spus, direct și indirect, Ciolacu și Ciucă s-au situat de partea agresorului, chiar atunci victimele se află în parlament, sunt deputate. 

Despre ce egalitate poate fi vorba într-o țară în care parlamentarii nu vor să voteze legea care introduce vârsta de 16 ani ca vârstă minimă pentru consimțământ valid în cazul relațiilor sexuale cu minori și care le-ar oferi protecție acestora în fața agresorilor sexuali? Care e voința politică a senatoarelor și deputatelor care în particular vorbesc despre „interesele” care-i fac pe colegii lor să amâne votul, dar care se tem să spună lucrurilor pe nume, pentru că și ele depind de șefii lor bărbați pe linie politică și pot fi trase pe linie moartă? De fapt, dincolo de cei cunoscuți pentru abuzuri împotriva minorilor, mulți politicieni se tem că ar putea fi acuzați de relații nepotrivite cu minore, potrivit sociologului Gelu Duminică. Atunci când vine vorba însă de schimbarea Codului Penal și ridicarea consimțământului la 16 ani în cazul relațiilor cu minorii, destui parlamentari se justifică spunând că o astfel de prevedere ar călca în picioare cultura romă, în care adesea căsătoriile continuă să fie aranjate și să aibă loc la vârste fragede.

Cât de reală e egalitatea, câtă vreme în România sunt încă permise testele de virginitate, pe baza unui Ordin al ministerelor Justiției și Sănătății? Mai multe organizații feministe au reclamat la CNCD, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, acest Ordin. La finele anului trecut, CNCD a constatat discriminarea cu argumente din legislația internă și internațională, a sancționat cu Avertisment cele două ministere în cauză și le-a cerut să remedieze în termen de șase luni situația. Numai că, în loc să-și recunoască eroarea, miniștrii Sănătății și Justiției au atacat în contencios decizia CNCD, fiindcă România cu acest guvern preferă să rămână cantonată într-o istorie misogină, în care părinții sau viitorii soți pot să verifice corpul femeilor, ca și cum acestea ar fi în proprietatea lor. 

Cât de repede poate merge România spre dezvoltarea și modernitatea la care aspiră, dacă statul prin pârghiile sale nu e capabil să impună educația sexuală în școli, iar această materie se face doar cu acordul părinților, o soluție care angrenează în egală măsură propaganda populiștilor, bisericilor și în general a fundamentaliștilor de toate culorile? Nu e de mirare, deci, că 45% dintre nașterile înregistrate în rândul fetelor cu vârste mai mici de 15 ani din Uniunea Europeană provin din România, conform unui studiu al organizației Salvați Copiii.

Misoginismul ca politică de stat a dat roade, iar ultimul Barometru al violenței de gen (decembrie 2022) prezentat de Filia, scoate în evidență stereotipuri care încurajează agresivitatea masculină și sugerează un tablou de societate patriarhală: 86% dintre bărbați și 76% dintre femei sunt de acord că femeile au nevoie de protecția unui bărbat; 66% dintre bărbați și 57% dintre femei sunt de acord că bărbatul este capul familiei; 45% dintre bărbați și 38% dintre femei sunt de acord că femeile ar trebui să-și asculte partenerul; 1 din 4 români consideră acceptabil ca bărbatul să nu lase partenera să își folosească banii cum dorește, iar 23% dintre români consideră acceptabil ca unei femei să i se interzică să aibă un grup de prietene/prieteni.

România merge înainte prin salturi înapoi, altfel cum poate fi explicat faptul că în 13 județe, potrivit statisticilor Filia, spitalele publice nu au înregistrat niciun avort, că anul trecut au fost făcute cel puțin 300 de avorturi în condiții nesigure, fiindcă în tot mai multe spitale medicii refuză întreruperile de sarcini nedorite invocând motive religioase, etice sau morale.

Poate că acest peisaj deprimant s-ar schimba mai repede dacă și România ar adopta, după modelul multor state occidentale, o cotă de gen. În 2016 un proiect de lege prin care partidele ar fi fost obligate să prezinte pe listele electorale 30% femei a trecut de Senat, dar a rămas acolo. De-atunci încoace, discuția a rămas teoretică, în ciuda insistențelor venite dinspre organizațiile civice. În Parlamentul României, femeile reprezintă 17%, față de Parlamentul Republicii Moldova unde sunt 39%, fiindcă dincolo de Prut există o cotă obligatorie de gen. Practic, România e la nivelul Congo din punctul de vedere al reprezentării femeilor în politică, deși are în față exemplele unor state ca Suedia, unde jumătate din parlament e format din femei.

Emanciparea unei țări nu poate avea loc fără emanciparea femeilor, iar democrația rămâne precară fără implicarea femeilor.