Mitul naționalisto-ortodoxist repus în scenă

Pe liderul AUR pare să-l fi supărat vădit comparația de bun simț care s-a făcut între nunta lui ”ca-n povești” depănate la RTV și între cea din 1925, fără televiziuni, dar cu multe ii, ziariști și fotografi, a fruntașului legionar Zelea (Zelinski) Codreanu.

Simion n-ar vrea uneori să treacă drept radical, extremist și turbulent, ci drept frecventabil și ”conservator”. Ar vrea să pară un ”patriot” popular de tip iliescist, ”sărac dar cinstit”, drept o credibilă alternativă politică pentru românul ortodox credincios și iubitor de țară. Când el, de fapt, e dimpotrivă.

Cum se comportă și în ce tabără e Simion

Pare și se comportă ca un derbedeu cu aplomb. Și e cert un demagog de școală nouă cu gălăgie fanatică în gură, apariții și ziceri virulente și violente pe Facebook și aiurea. Această gălăgie acoperă vidul din capul și inima lui, precum și, judecând după inșii cu care se înconjoară și varii texte ori subtexte ale declarațiilor sale, o sculă rusă, sluga Moscovei și a regimului Putin. Când devine evidentă această postură? Frecvent.

De pildă când, în ciuda declarațiilor sale periodice anti-Putin și rusofobe, ”portavocea Kremlinului în Parlamentul de la București (alături de Diana Iovanovici-Șoșoacă, Dumitru Coarnă etc.)” după cum îl califica pe George Simion un site de obicei bine informat, cerea imperativ ”deblocarea portului Constanța de vasele din Ucraina”. ”Imbecililor!”, îi apostrofa ca la ușa cortului suburbanul politician pe românii care ajutau Ucraina, spre furia Rusiei, să-și exporte grânele arestate de ruși.

E greu ca la Simion să nu fi ajuns în prealabil știrea blocării de către ruși a porturilor ucrainene și a foametei globale amenințând milioane în lume din pricina regimului Putin. Cu toate acestea, liderul AUR ceruse ”deblocarea Constanței”, revendicare echivalând, dacă i se dădea curs, cu moartea prin inaniție a multor oameni și satisfacerea, pe-atunci, a unui deziderat al Moscovei.

Apropierea de poziția regimului Putin e sugerată nu doar de pozițiile comune, ortodoxist-naționaliste și ardent antioccidentale ale ideologilor tiranului rus și ale liderului AUR. Ci și, indirect, din demonstrativa alegere a asocierii cu vechi emitenți de mesaje pro-Putin. L-a invitat la nuntă pe fostul șef, un infractor, al guvernului PSD și al guvernului român, Adrian Năstase, cel care s-a tras în poză cu Dughin.

Și apoi mai e și Teodosie, intim al pesedistului infractor Mazăre, pereche ”sudată de Adrian Năstase”, cum scria publicația ”Info Sud-Est”. Teodosie e și amic al altor politicieni corupți de top, precum și un mare și mult mediatizat simpatizant al dictatorului rus Putin, pe care ierarhul constănțean l-a calificat nu drept criminal terorist și genocidar, cum e liderul de la Kremlin, ci drept ”ctitor”. Care Putin, dixit Teodosie compromițându-se definitiv, ”nu ar fi”, chipurile, ”răufăcător”.

Simion l-a ales în deplină cunoștință de cauză drept clericul care să-i oficieze cununia religioasă, pusă public în scenă și mediatizată după tipicul ”căpitanului”, un fan al lui Hitler. Ceea ce le va aminti multora fatal de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril, care a ”blagoslovit armele” unui genocid.

El și căpitanul

Confruntat frontal cu similitudinea dintre nunta lui și a lui Zelinski (Zelea) Codreanu, agresivul George Simion s-a enervat. A ripostat ironic, dar alăturea cu drumul, că “specialiștii” G4Media ”au identificat mai multe similitudini între nunta mea și a lui Zelea Codreanu. Cea mai importantă: are loc între un bărbat și o femeie”. Dar și aici s-a înșelat Simion.

Pe mireasă, spectacolul a marginalizat-o. Nu întâmplător. Planul era să fie, ca în 1925, o nuntă a liderului politic extremist dar, chipurile ”patriot”, cu poporul său. Motiv pentru care s-a organizat la țară, cu abundență de costume naționale, după invitații la nuntă pentru ”toți românii”, în condiții de accentuată stridență poporanistă, sămănătoristă, tradiționalistă, ortodoxistă, naționalistă.

Ca să nu-și rateze planul politicianist de a deveni și el, ca Zelea, conducătorul unei mișcări de mase, liderul AUR a pus gratuit la dispoziția românilor autobuze, ca să-i aducă în masă la spectacolul pregătit pentru cununia ”cu nația”, cu ”satul” și cu ”țara”. George Simion, finanțat nu prea se știe cum, le-a oferit autocare, pe când la originalul și mai fanatic, Codreanu, un asasin care l-a împușcat cu un an înainte pe prefectul de Iași, Manciu, oamenii, mai naivi, mai dezinformați, lipsiți de avertismentul istoric al crimelor legionare și mai creduli decât azi, s-au îmbulzit în mii și mii de căruțe.

Neputința lui Simion

Simion are o problemă. Nu poate și nu vrea să fie ca liderul legionar, despre care știe azi că a fost nu doar un extremist, un terorist și un asasin, ci și un perdant, prea strâns asociat cu antisemitismul și alte ingrediente ale fascismului său legionar hitlerismului, ca să mai fie credibil. Dar punerea pe picioare a unei mișcări naționalist-ortodoxiste de mase, precum a cuziștilor și legionarilor, implică în genere în România recursul la anumite măsuri și componente invariabile.

Or, în lipsa unei culturi vaste, a unei inteligențe sclipitoare, a unei retorici atrăgătoare și a unei imaginații creatoare, (care îi lipseau și lui Codreanu) nu poți lansa o mișcare totalitară originală. Una, care să n-aibă nevoie de reciclarea în cantități mari a lozincilor și simbolurilor cuzist-legionare, cu toate derapajele naționaliste, xenofobe, ortodoxiste și abuzul de simboluri și arhetipuri rurale și creștine ale cuzist-codrenistelor tradiții extremiste autohtone.

Vrea George Simion să fie un Codreanu redivivus? Mă îndoiesc, de vreme ce e obsedat să fie un învingător. În plus, Simion se poate da și de trei ori peste cap, dar, pe moment, nu scapă de faptul că a probat repetat și persuasiv că nu are nici cultura, nici retorica, nici inteligența și nici imaginația necesare să fie mai mult decât un biet mim, un falsificator, simulator și descendent prea puțin demn, un simplu epigon trist al originalului fascist.

Dacă, prin urmare, așa cum dă semne, ar fi vrut să nu-i fie asociat liderului legionar, ar fi evitat să-l copieze. Dacă l-a copiat voluntar, n-are de ce se plânge că e stăruitor comparat cu el.

Iar dacă l-a imitat involuntar, are de purtat în spinare crucea inadvertențelor, gafelor și erorilor comise în serie de el, mirele în ie, din prostie, dacă nu și din neștiință și necunoaștere istorică.

Rămân deschise alte întrebări. Ce vină are ia? Ce vină au frumoasele tradiții folclorice românești? Ce vină are opoziția românească de a ajuns, biata de ea, să fie din greu împovărată de un asemenea specimen, care face să strălucească o putere evident cleptocrată și antidemocrată? Și ce vină are patriotismul, cuvânt târât în noroi de un veac de varii forme de extremism, colectivism și totalitarism depotrivă ultranaționaliste și antinaționale?