Mă revolt, deci exist!

În după amiaza zilei de 4 ianuarie 1960, Albert Camus şi prietenul său, Michel Gallimard, nepotul celebrului editor, se aflau în drum spre Paris, la bordul unui autoturism legendar: un Facel-Vega sport, de 355 de cai putere. Ambii se întorceau de la Lourmarin, din Provenţa unde, după ce în 1957 îi fusese decernat premiul Nobel pentru Literatură, Camus şi-a putut cumpăra o casă. Explozia unui pneu a proiectat bolidul într-un platan de pe marginea carosabilului. Scriitorul, care iniţial voise să ia trenul spre Paris, fiindu-i antipatice călătoriile cu automobilul, a murit pe loc; prietenul său, cîteva ore mai tîrziu. Pe bancheta din spate a autoturismului se afla manuscrisul unui roman, ultima carte a lui Camus, intitulată „Primul om”. Pregnant autobiografică, scrierea avea să vadă lumina tiparului abia în 1994. Camus dispărea brusc, într-un moment în care, cum singur îi mărturisise unui prieten, şi-a scris abia o treime din opera al cărei real început urma să îl facă romanul său postum, dedicat mamei sale analfabete.

Camus rămîne de neînlocuit

„Camus rămîne de neînlocuit” - în extrema lui simplitate, enunţul cu care Eugen Ionescu întîmpinase vestea fulgerătoarei morţi a confratelui său, era de fapt, o profeţie.

La împlinirea celor 50 de ani care au trecut de la tragicul accident, Camus este elogiat nu doar în Franţa sa natală, unde preşedintelui Sarkozy i-a venit, sau i-a fost sugerată, ideea de a instrumentaliza comemorarea în folosul propriei imagini, propunînd strămutarea rămăşiţelor pămînteşti ale scriitorului în Pantheon.

Reacţiile publice ale unor filozofi din tabăra stîngii nu au întîrziat, între acestea notorie fiind scrisoarea deschisă pe care Michel Onfray i-a adresat-o, în paginile cotidianului LE MONDE, preşedintelui Franţei spre a-i reaminti cine a fost Camus, spre a-l invita să demonstreze că lectura textelor acestuia nu a fost una oportunistă, spre a-i cere, în cele din urmă, lui Sarkozy, să devină „camusian”, să genereze astfel o autentică revoluţie care să-i dispenseze pe francezi să-şi dorească o alta.

Camus rămîne incitant

Aşadar şi la cei 50 de ani trecuţi de la moartea sa, Camus continuă să incite, să agite spiritele, nu în ultimă instanţă datorită caracterului vizionar al întregii sale opere. Se explică astfel şi de ce abundenţa evocărilor, pînă şi în mass media din Germania, a semicentenarului morţii sale, este ieşită din comun. Una dintre aceste consemnări reţine anecdoticul episod al călătoriei scriitorului, în 1946, în Statele Unite. Directorul FBI, J.Edgar Hoover a dat ordinul de urmărire a „corespondentului ziarului francez Combat”, publicaţia fiind suspectată de a furniza o imagine a Americii, nu tocmai favorabilă.

La încheierea misiunii, agentul James E. Tierny raporta: ”Camus este exponentul unui umanism nobil, curajos, dar categoric, ateist”. FBI avea dreptate, conchide Wolf Lepenies, în articolul dedicat lui Camus, în DIE WELT.

Un clasic revoltat

Fireşte, „canonizarea” scrierilor lui Albert Camus, devenite lecturi obligatorii pentru întregi generaţii de liceeni şi studenţi la litere, renumele de promotor al filozofiei absurdului, atribuit pe drept sau pe nedrept autorului după apariţia epocalului său eseu „Mitul lui Sisif”, romanul „Străinul”, tradus în mai toate limbile pămîntului, parabola realistă „Ciuma”, înrudită cu „Rinocerii” lui Ionescu - fiecare din aceste scrieri în parte şi toate, (inclusiv cele neenumerate aici) laolaltă, fac din Camus un autor cu totul singular.

Există însă un altceva la care probabil că şi Eugen Ionescu se gîndise afirmînd că scriitorul, prea de timpuriu dispărut, rămîne de neînlocuit. Acest altceva ar putea avea mai multe accepţiuni. Poate echivala cu lupta (sisifică) pentru a ajunge pe culmi, care în sine, cum credea Camus, ar fi o sursă de fericire.

Nici erou, nici sfînt, scriitorul născut în 1913 în Algeria, într-o familie sărmană, a avut o rigoare morală pe care, maliţioşi, unii dintre contemporanii săi mult prea versatili, au numit-o „a Crucii Roşii”. Dar, tocmai spre deosebire de aceiaşi contemporani, printre care se număra şi Jean-Paul Sartre, şi fireşte, partenera de viaţă a acestuia, Simone de Beauvoir, Camus nu a fost miop de ochiul stîng într-o perioadă în care aproape toată intelighenţia franceză cocheta cu comunismul.

A avut curajul de a condamna cu aceeaşi tărie Gulagul şi Holocaustul, totalitarismul, fie acesta brun sau roşu, de stînga sau de dreapta. A făcut-o, deşi fusese pentru scurtă vreme, membru al Partidului Comunist, în Algeria, în 1935, expulzat după doar doi ani, sub acuzaţia de a fi fost provocator troţkist. Ceea ce nu l-a împiedicat să facă parte din Rezistenţă, să lupte după 1945, nu numai pentru o Franţă liberă ci şi pentru una dreaptă, în care „colaboraţioniştii” să fie pedepsiţi.

Prin pledoaria sa intransigentă în favoarea epurării cercurilor intelectuale de foştii adepţi ai regimului de la Vichy, a intrat în conflict cu Francois Mauriac, adept al graţierii şi iertării. Cîţiva ani mai tîrziu, Camus regreta că a contribuit la comiterea unor nedreptăţi, convins fiind că slujeşte dreptatea şi …i-a dat cîştig de cauză lui Mauriac.

Îndoiala metodică, francheţea şi principiul toleranţei

A fost printre primii care a avut viziunea unei Uniuni Europene, din care şi Germania să facă parte. Nu şi-a renegat niciodată originile modeste, mărturisind că în lumea intelectuală a avut dintotdeauna impresia că trebuie să-şi ceară scuze, că încalcă regulile clanului.

Ceea ce nu l-a împiedicat să o şi facă, cu riscul de a trece drept „ex-centric”. În eseul său „Omul revoltat” a condensat silogismul cartezian, mă îndoiesc deci gîndesc, gîndesc deci exist, la formula „Mă revolt, deci exist”, fără a renunţa însă la îndoiala metodică şi la disponibilitatea de a lua în calcul şi opiniile celuilalt.

Cînd şi-a luat în primire Premiul Nobel pentru Literatură, Camus, un „străin”, un „pied noir”, nu a ezitat să-şi mărturisească explicit intenţia de a fi, prin opera scrisă, şi exponentul celor care nu se pot exprima. În 1951, în jurnalul său, Camus răspunzînd întrebării „care sunt primele sale zece cuvinte preferate, scria: lumea, durerea, pămîntul, mama, oamenii, deşertul, demnitatea, suferinţa, vara, marea…

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz