O evocare a drumului României către NATO

Ceremonia a fost gravă şi emoţionantă poate şi datorită contextului. Cu trupele ruseşti masate la frontierea Ucrainei, NATO nu mai este ceva plictisitor şi criticabil.

Discursul cel mai interesant a fost al preşedintelui Emil Constantinescu. Era întrucâtva de aşteptat, căci perioada cuprinsă între 1996 şi 2000 a fost cea mai importantă în traseul României către Alianţa Nord-Atlantică. A fost momentul originar al creaţiei şi al curajului politic, restul reprezentând rutina lucrului deja încheiat.

Preşedintele Ion Iliescu a avut la rândul său o contribuţie preţioasă, care nu trebuie minimalizată, dar el nu a dat niciodată impresia sincerităţii. În timp ce Emil Constantinescu şi partidele „istorice” îi reprezentau pe aceia care după 1947 i-au aşteptat multă vreme pe americani, refuzând să creadă că Occidentul a abandonat România barbariei sovietice, pe aceia care şi-au păstrat speranţa chiar în închisorile comuniste, Ion Iliescu şi întegul contingent de foşti demnitari ai regimului comunist reprezentau versantul celălalt, al celor care exultaseră la victoria sovietelor şi care îşi construiseră viaţa pe tema combaterii imperialismului american.

Decenii întregi, oamenii îşi conservaseră ataşamentele simbolice şi se întristau ascultând ştirile care anunţau emfatic doborârea unor avioane americane în Vietnam. Ori deveneau melancolici aflând avansurile sovietice în spaţiul cosmic, căci ştiau prea bine că orice izbândă morală a URSS se traducea prin prelungirea sistemului represiv.

Ţărăniştii şi liberalii care au parcurs întreaga istorie postbelică şi mai tânărul preşedinte Emil Constantinescu erau reprezentanţii acestui segment de societate care suferise pierderi radicale şi care nu avea nici cea mai mică dilemă legată de traseul pe care urma să-l aleagă România. Dacă printre foştii comunişti se găseau oameni inteligenţi şi nutrind un salvator oportunism, oameni capabili să înţeleagă raţional că NATO este cea mai bună opţiune, anticomuniştii „născuţi şi nu făcuţi” alegeau NATO din sentiment. Or, abia sentimentul politic era acela care putea mobiliza energii şi putea inspira curajul în situaţii dramatice.

Pentru cine cunoaşte istoria românească „pe dinăuntru”, este evident că numai CDR putea fi forţa care să împingă în mod decisiv România către Occident, căci numai în sânul acestei grupări se puteau găsi suficiente rezerve de cultură interbelică, de frustrare şi totodată de speranţă care să alunge toate ezitările. Liderul PD din vremea aceea, Petre Roman, a avut şi el un rol important, căci făcea parte din a doua generaţie a „ilegaliştilor”, care înţelesese ea însăşi, din intimitatea cercurilor conducătoare, cât de radical era eşecul regimului comunist. Dar Petre Roman nu era cu adevărat exponentul votanţilor FSN, caracterizaţi mai curând printr-un amestec de teamă şi resentiment, ostili oricărei deschideri.

Preşedintele Emil Constantinescu a relatat aventura României în perioada războiului din Iugoslavia şi cele câteva decizii esenţiale care au convins SUA că România nu poate fi lăsată pe dinafară. Condamnarea regimului Miloşevici, aprobarea de survol pentru aviaţia americană şi punerea la dispoziţia ei a aeroportului din Timişoara, ca şi interzicerea survolului aeronavelor ruseşti ce urmau să ducă trupe pe aeroportul din Priştina.

Un al doilea moment decisiv al relaţiei româno-americane l-a constituit decizia preşedintelui Ion Iliescu şi a prim-ministrului Adrian Năstase de a se alătura SUA ca membru NATO de facto după 11 septembrie 2001. România cu foşti comunişti cu tot părea în acel moment pe deplin „convertită”, oferind americanilor garanţia că transformările sunt ireversibile.

Ar mai fi ceva. Preşedintele Constantinescu a remarcat în finalul discursului său, rostit pe un ton uşor ezitant şi confesiv, că toate forţele politice (inclusiv opoziţia de la acea vreme) au manifestat solidaritate şi, chiar dacă au păstrat o rezervă de faţadă, au contribuit la aprobarea în Parlament a survolului pentru aviaţia militară americană. El a mulţumit tuturor, inclusiv opoziţiei şi societăţii civile, dar a fost generos trecând sub tăcere furia mediatică care a însoţit decizia administraţiei sale de a se alătura forţelor occidentale. O parte însemnată din presă îl atacase furibund, prezentând deciziile sale ca pe o trădare impardonabilă a vechii afecţiuni istorice care i-a legat pe români şi sârbi. Istoria solemnă reţine adesea doar versantul luminos şi dă impresia unei societăţi armonioase şi raţionale, dar în prezentul faptelor lumea e mereu tulbure şi contradictorie, aşa cum o vedem şi astăzi.