1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Occidentul şi clarobscurul unui puci în puci

Petre M. Iancu18 iulie 2016

Nu se ştie ce a fost în capul puciştilor. Se ştie însă că în Turcia are loc o vastă reglare de conturi şi că vestul se crede atât de dependent de ea încât dă semne, vai, să aştepte vremi mai bune înainte de a acţiona.

https://p.dw.com/p/1JQo3
Imagine: picture-alliance/dpa/S. Suna

E de tot neclar ce anume s-a petrecut în capetele puciştilor turci. Ageamii mai mari în materie de lovitură de stat sunt greu de identificat în istoria, totuşi bogată în pucuri a Turciei, a fostului imperiu otoman, a Orientului Apriopiat şi Mijlociu. E cu totul improbabil ca nişte inşi cu scaun la cap să declanşeze, sub un regim dur, autocratic, pe cale de a deveni totalitar, un puci din care să lipsească arestarea sau lichidarea din capul locului a capilor regimului ce s-a vrut răsturnat.

Acestea fiind zise, este, în schimb, clar ca lumina zilei ce a făcut Reccep Tayyip Erdogan din sutele de morţi cu care s-a soldat această prezumtivă loviluţie. A declanşat un puci propriu, erdoganian, alcătuit din epurări, arestări şi demiteri ilegale a mii de militari, poliţişti, magistraţi, care, într-un stat de drept demn de acest calificativ, nu pot fi eliminaţi din funcţii decât pe bază de procese derulate după toate regulilele civilizaţiei.

Turcia însă nu mai e de mult pe cale să devină un stat democratic, de drept şi civilizat în sensul liberal şi occidental al acestor termeni. Se pun, deci, presant, o serie de întrebări. De ce se mai află Turcia, în acest caz, în NATO? Şi de ce Uniunea Europeană insistă să perpetueze, fie şi formal, negocieri de aderare cu o ţară care nu mai are nici în clin nici în mânecă cu respectul necesar pentru valorile comune situate la temelia acestei organizaţii apusene? În fine, de ce liderii occidentali, de la Barack Obama la Angela Merkel, au stăruit, în pofida evidenţei tendinţelor antidemocratice manifestate în Turcia lui Erdogan, să-l susţină pe tiran şi să condamne prezumtiva tentativă de a-l înlătura de la putere?

Erori de apreciere occidentale

Toate aceste întrebări au un singur răspuns. Pus la grea încercare de criza refugiaţilor, de terorismul statului islamic şi de războiul sirian, vestul crede că are imperioasă nevoie de Turcia, oricum ar fi şi s-ar comporta ea. Concomitent, vestul nu dispune de lideri în stare să admită că în fostul imperiu otoman este la lucru nu doar un tiran probabil corupt ci, potenţial, un viitor Führer islamist cu ambiţii totalitare, suficient de abil să se folosească de democraţie spre a o lichida. Unul care nu s-a mulţumit să-şi niveleze presa, prin arestarea de jurnalişti critici, total nevinovaţi, ci a început să-şi epureze sistematic armata, aparatul judiciar şi poliţienesc cu ani înainte de puci, spre a-şi putea continua în linişte opera de islamizare a statului.

Or, evenimentele din noaptea de vineri spre sâmbătă n-au făcut decât să-i ofere un prilej final în vederea desăvârşirii operei de destructurare a statului de drept, de islamizare totală a incipientei democraţii turce şi de netezire a drumului său către putere absolută. Un prilej calificat textual, deloc întâmplător, de liderul turc, drept „cadou divin”. O ocazie de care n-a întârziat să se prevaleze, alimentând, într-o manieră greu demontabilă, pe bază de „cui prodest”, cele mai diverse teorii ale conspiraţiei, nu în ultimul rând ficţiunile pro-ruse, atribuind prin definiţie Americii şi Europei toate relele imaginabile.

E adevărat că, dincolo de reintroducerea pedepsei capitale, puţine fapte stârnesc mai puternic idiosincraziile occidentale ca loviturile de stat. Ele nu sunt câtuşi de puţin calea optimă de lichidare a unui pericol la adresa democraţiei. De aici însă şi până la a susţine aproape necondiţionat un regim profund nedemocratic şi periculos e o cale foarte lungă. E regretabil că liderii occidentali l-au parcurs cât ai zice peşte, în chiar noaptea prezumtivului puci şi în ziua următoare.

Pagubele indulgenţei şi expectativei apusene

Să nu fi realizat puterile occidentale că încurajează astfel, masiv, nu doar linşajele comise în urma puciului, ci şi violarea flagrantă a tuturor regulilor democratice, distrugerea tuturor principiilor statului de drept? Să nu fi priceput liderii occidentali că-şi subminează astfel, grav, propriile poziţii, de vreme ce au susţinut mereu că alianţa nordatlantică nu e doar un simplu pact defensiv, ci o comunitate de valori?

Erdogan se află, în acest moment, la zenitul puterii sale. Paradoxal, lovitura de stat, indiferent dacă a pus-o la cale propriul său serviciu secret, prostind o mână de pucişti, ori a rezultat din inepţia celor din urmă, îi semnalizează declinul irepresibil.

Căci doar un lider slab e nevoit să se confrunte cu necesitatea dejucării unor lovituri de stat, ori să recurgă la manevra anticonstituţională a punerii lor în scenă, spre a-şi consolida puterea. Nici absolutizarea puterii prin introducerea sistemului prezidenţial la care râvneşte nu-i va oferi decât un respiro vremelnic.

Experienţa demonstrează că, mai devreme sau mai târziu, un asemenea eşafodaj politic, bazat pe puterea absolută a liderului unui stat cu instituţii slabe, e mult prea şubred ca să nu se prăbuşească la prima furtună de amploare. Şi ce foloase poate aduce un astfel de stat vestului?

Reacţia sa virulentă, de după un puci de care ar fi trebuit să se prevaleze că să-şi unească, nu să-şi polarizeze şi mai mult naţiunea, n-ar fi prima serioasă eroare de calcul a lui Erdogan. Guvernarea lui s-a întemeiat iniţial pe năzuinţa "reducerii la zero" a problemelor cu vecinii Turciei. Apropiindu-se de nadirul puterii erdoganiene, Turcia n-a mai izbutit să aibă decât probleme în raporturile ei externe, fiind doldora de conflicte nu doar cu aliaţii, ci şi la mai toate frontierele sale.

Cum ar trebui deci să reacţioneze vestul?

Expectativa şi indulgenţa nu funcţionează în raporturile cu tirani cu tendinţe şi modele totalitare, gen Hitler şi Stalin, de felul unor Erdogan sau Putin. Şi unul şi altul cred că totul le-ar fi posibil. De vreme ce Erdogan nu pare să înţeleagă decât un limbaj al forţei, precum cel articulat de autocratul rus, în faţa căruia liderul turc a şi cedat, de altfel, recent, vestul n-are decât o cale de a ameliora situaţia la Ankara. Ca să se lumineze de zi într-un stat condus fie de un megaloman cu accese paranoide, fie de un autocrat cu o ascunsă agendă totalitară, e nevoie de recursul la un limbaj tranşant.

Vestul va trebui să lanseze avertismente credibile şi lipsite de orice echivoc, elaborând totodată, oricât de complicat şi de inconvenabil ar părea, planuri clare, plauzibile şi eficiente, de gestionare a Orientului Apropiat fără aportul Turciei lui Erdogan.