Ofensiva din Liban torpilează procesul de pace din Orientul Apropiat

După cum fusese de aşteptat, conferinţa internaţională consacrată situaţiei din Orientul Apropiat nu a putut contribui substanţial la rezolvarea conflictului. Pe lângă importanta decizie privind stimularea ajutorării populaţiei civile, participanţii s-au mulţumit să solicite încheierea cât mai grabnică a unui armistiţiu şi staţionarea unei trupe internaţionale cu mandat ONU în sudul Libanului. În esenţă acestea sunt rezultatele întrunirii de ieri.

Totuşi, atât armistiţiul cât şi trimiterea de trupe au puţin în comun cu realitatea, măcar pentru moment. Părţile aflate în conflict nu s-au lăsat impresionate de aceste solicitări, continuându-şi acţiunile belicoase. Oricât ar fi de tragic, războiul este în interesul ambelor tabere: Pe de-ao parte Hezbollah vrea să se afirme, cu sprijinul Siriei şi Iranului, ca vârf de lance a rezistenţei anti-israeliene. De partea cealaltă, Israelul vrea să-şi asigure securitatea graniţei de nord, şi asta nu se poate decât alungând miliţiile Hezbollah din sudul Libanului. Creşterea numărului victimelor nu joacă aici decât un rol secundar.

În context nu trebuie uitat că până la o anume limită, campania israeliană din sudul Libanului se justifică. Nici o ţară din lume nu ar accepta să fie atacată constant cu rachete de vre-un vecin. Protejarea propriilor cetăţeni ţine de sarcinile elementare ale oricărui guvern şi ale oricărei armate şi cu atât mai mult ale unui stat cum e Israelul, care, de la creare, s-a văzut în repetate rânduri obligat să poarte război pentru a-şi apăra dreptul la existenţă.

Totuşi, pe fundalul înmulţirii victimelor în rândul civililor libanezi, Israelul trebuie să accepte reproşul că a replicat disproporţionat la atacurile Hezbollah. Autoapărarea este o acţiune legitimă, dar dacă distrugi cartiere întregi, ucizi sute de oameni şi alungi de la casele lor alte sute de mii, atunci tot ce poţi obţine este numai ură. Forţele moderate în lumea arabă îşi pierd orice credibilitate în faţa tragediilor generate de bombardamentele israeliene.

Probabil că Tsahalul este suficient de puternic pentru a distruge în mare parte miliţiile Hezbollah sau pentru a le alunga pe termen lung din sudul Libanului. Cu ce preţ, însă? În condiţiile în care grupările de rezistenţă şi teroriste dispun de mijloace din ce în ce mai eficiente, de rachete cu o rază de acţiune din ce în ce mai mare, crearea unor zone-tampon, de felul celei care se va crea în sudul Libanului, probabil, cu ajutor internaţional, sau edificarea unilaterală a unor obstacole, cum e zidul din Cisiordania, nu pot garanta decât limitat securitatea statului evreu. O politică eficientă de securitate trebuie să încerce să elimine cauzele vrăşmăşiei, în aşa fel încât populaţia să nu mai sprijine organizaţiile militante. Or, prin actuala campanie din Liban, Israelul obţine tocmai contrariul.

Pacea durabilă şi securitatea întregului Orient Apropiat pot fi obţinute exclusiv pe drumul tratativelor, de la care nu pot fi excluse state incomode, dar în nici un caz iraţionale, cum ar fi Siria. Guvernele arabe ar trebui să recunoască fără echivoc dreptul la existenţă al Israelului, stopând forţele care încearcă prin violenţă să anuleze acest drept. Ca răsplată, statelor arabe ar trebui să li se ofere o serie de beneficii, între care acceptarea, de către Israel, a creării unui stat palestinian viabil. În acest scop, Israelul ar trebui, oricât ar fi de dureros din perspectiva politicii interne, să se retragă în graniţele stabilite înainte de 1967.

Negocieri serioase în favoarea unei păci durabile vor putea fi purtate abia cu mult timp după încheierea actualului război, şi în condiţii pe zi ce trece mai dificile pentru ambele părţi. Dacă statele arabe se vor simţi din nou umilite, Israelul nu va putea obţine mult de pe poziţii de forţă, după cum nici interesele arabe nu au fost vre-o dată slujite cu adevărat de recurgerea la violenţă. Fără a se da onest satisfacţie intereselor pe care le au toate ţările şi popoarele din regiune, în veci nu va fi pace în Orientul Apropiat.