America: mai sunt speranțe?

Dar iată că, după decenii de îndoctrinări care au debutat în universități, a devenit clar oricărui om de bun simț, fie el de dreapta sau nu, că lucrurile nu stau așa. Că, dacă nu e în colaps, democrația americană e în mare pericol.

Harababura teribilă rezultată în urma scrutinului american m-a determinat să fac afirmații aparent contradictorii despre această democrație. Am spus că ”a repurtat o victorie” în alegeri. Nu știu dacă a reieșit destul de clar, din context, că vedeam această izbândă ca expresie și efect ale masivei participări la vot. Ea a demonstrat că, măcar într-un punct, dezbinații americani sunt în mare măsură de acord. Foarte mulți sunt perfect conștienți de faptul că societatea lor se află în preajma punctului de ruptură. Nu puțini s-au lăsat prostiți de sugestia potrivit căreia un președinte Biden ar însemna, chipurile, întoarcerea la normalitate.

Dar unde suntem acum? Ne aflăm deja dincolo de acel ”point of no return”, așa cum cu argumente solide consideră H.R.Patapievici, primul dintre români care a văzut pericolul extremist venind și a dat cu decenii în urmă alarma, dar s-a ciocnit de surzenie și s-a văzut tratat la fel de nedemn ca, în antichitate, Casandra?

Scrutinul american și noi

În siajul alegerilor prezidențiale americane va trebui să avem răbdare. Va trebui așteptată o decizie credibilă a justiției, după ce se vor fi analizat, judecat și tranșat corect disputele legate de neregularități și eventuale fraude.

Apoi ar trebui, inclusiv în interesul democrațiilor europene, să urmeze o altă analiză. Ar trebui să fie profundă și amplă, politică, etică, socială și istorică, în stare să tematizeze inechitatea funciară, delegitimând democrația, care a marcat această competiție electorală. Una subminând suplimentar legitimitatea ORICUI va fi în următorii 4 ani președintele Statelor Unite.

De ce spun suplimentar? Pentru că ambii candidați au intrat cu sechele și vulnerabilități majore în competiție și ies și mai șifonați din ea, o prejudiciere de care nu vor mai scăpa nici în cazul victoriei. Nu în ultimul rând în cazul uneia democrate.

Unele din aceste sechele și le-au iscat sieși candidații: cel republican, pentru că a strigat prea des, ca Petrache, ”lupul!”, subminând încrederea și în democrație și într-o posibilă victorie proprie.

Cel democrat, fiindcă a acceptat să candideze în ciuda problemelor sale cognitive și unor acuze credibile și multiple de corupție, pe care n-a reușit să le demonteze convingător. Și, poate mai grav, pentru că a admis să se lase apărat de ele și promovat în ciuda lor de o presă funciar inechitabilă, ceea ce îl discreditează definitiv și i-ar transforma eventualul mandat într-un spectacol nedemn.

Pericolul de căpătâi

Răni supurânde le-au provocat democrației demonizarea și delegitimarea candidatului conservator de o presă revoluționară, militantă, care, aderând din prostie, conformism și lașitate la ceea ce crede a fi progresism radical, condamnă societatea americană să se confrunte cu experiența unui fascism de stânga. Unul, fals etichetat, al politicilor identitare: rasist în numele antirasismului, sexist în numele antisexismului, neomarxist, în numele echității și egalității, dar nu de șanse, antidemocratic în numele democrației, totalitar în numele drepturilor și libertății.

Dacă a patra putere ar fi funcționat bine sau măcar pasabil iar directorii ei de conștiință nu și-ar fi abandonat misiunea, dacă mass-media informau corect și nu se aliau cu părți ale clasei politice, cu marile corporații și cu o elită academică în mare măsură pervertită, situația n-ar fi degenerat și n-ar fi fost neagră. Dar este ea neagră acum? Așa pare să fie. Și totuși.

O firavă, dar întemeiată speranță

În ciuda sugestionabilității unei mari părți a publicului și a clasei politice, mereu înclinate să-l zvârle crocodililor pe liderul care pare pe punctul de a pierde, în ciuda ”totalitarismului soft” care, potrivit lui H.R.Patapievici, se pregătește, în slujba unei ideocrații, să îngroape libertatea în vest, se întrezărește la orizont în orice catastrofă și curcubeul legământului divin cu Noe. De el ni se leagă speranța că NU se va distruge iarăși tot pământul. Nici tot pământul american, cred eu.

A avea încredere în democrația americană, cum am subliniat că am, înseamnă, între altele, că nu trebuie să ne îndoim încă de fiabilitatea sistemului de checks and balances și a justiției Statelor Unite. Așa cum nu trebuie să ne îndoim de resursele profunde ale poporului american, o națiune compusă în covârșitoarea ei majoritate din descendenții iubitorilor de libertate.

Am și temeiuri politico-demografice, sociale și electorale pentru o astfel de apreciere? Le am. Pentru Donald Trump, cel fals acuzat de rasism, au optat mai mulți minoritari decât oricând pentru un președinte conservator în ultimii 60 de ani.

De ce? Pentru că o parte din presă pare să înceapă să înțeleagă mai bine situația deplorabilă în care se găsește și ne aflăm din cauza ei, iar resursele de informație alternative au tot mai mult succes. Pentru că, în era informațională, adevărul mai circulă rapid și e încă destul de greu de pus în cămașă de forță.

Apoi, Nikki Haley ar putea prelua cu succes un partid Republican care ar face bine să evite autodevărorile în cazul schimbării la cârmă.

Va avea conservatorismul o suficientă bază electorală? Posibil. În ciuda propagandei demente menite s-o demonizeze pe proaspăt numita judecătoare a Curții Supreme, eminenta Amy Coney Barrett, sondajele relevă că majoritatea poporului american i-a aprobat cooptarea.

Iar în pofida intensității propagandei extremiste și a psitacismului care o însoțește, electoratul n-a optat pentru un Senat radical, ci a consolidat majoritatea republicană din Camera Superioară a Congresului. În fine, în scrutinul prezidențial cam o jumătate din electorat nu s-a lăsat impresionată de activismul și repetările mecanice substituind jurnalismul și de sentința lor.

Dar munca unei resuscitări, tămăduiri și consolidări a avariatei democrații americane riscă, într-adevăr, să fie sisifică. Un sistem de vot în care, altfel decât în Florida, sufragiile să nu poată fi numărate corect într-o singură zi, e de aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Același e locul unei prese de elită care nu mai face doi bani, a teoriilor mascat rasiste și a extremiștilor care le susțin.