Opinie: Ideea lui Macron și ce arme pot salva România

România ar vrea să intre la masa geopolitică a jucătorilor regionali. Încearcă să-l impună pe actualul președinte Klaus Iohannis ca numărul 1 al NATO, extinde baza militară Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră în așa fel încât să devină cea mai mare bază a Alianței din Europa și rulează zeci de programe de înzestrare. În același timp, însă, industria autohtonă de apărare a fost abandonată în meandrele tranziției și cele mai multe echipamente provin încă din perioada Războiului Rece, când România se afla în topul exportatorilor de arme din lume.

Investițiile străine în industria de Apărare au venit târziu și nu sunt de mari dimensiuni. Bucureștiul nu a știut să negocieze atunci când a cumpărat produse militare occidentale în așa fel încât o parte din componentele sistemului achiziționat să fie produse în țară (așa numitul offset). Polonezii au dus tratative mai dure și au reușit să mute la ei în țară o parte din producția de arme sofisticate: spre exemplu, anul trecut au făcut o înțelegere în valoare de 4 miliarde de lire sterline și un transfer de tehnologie fără precedent, între Polska Grupa Zbrojeniowa (Romarm-ul polonez) și MBDA (producătorul multinațional de rachete care include după fuzionarea lor principalele companii franceze, britanice și italiene de sisteme de rachete: Matra BAe Dynamics și Alenia). Noul consorțiu va produce peste 1.000 de rachete antiaeriene CAMM-ER și peste 100 de lansatoare.

 În România, Romarm, cea mai importantă companie națională de profil, aflată în proprietatea statului nu reușește să țină pasul cu vremurile. O parte din cele 16 filiale ale Romarm sunt în faliment sau abia respiră: fabrica de pulberi și explozibili din Victoria este închisă, la fel și cea din Reșița unde se făceau țevi de tun și obuziere, care acum 30 de ani aveau destulă căutare. 

Există câteva investiții străine care ar putea compensa în timp eșecul industriei de Apărare de după 1989. Producătorul german de arme Rheinmetall a anunțat acum o lună și jumătate că a cumpărat 72,5% din acțiunile producătorului român de vehicule militare Automecanica Mediaș. Tot Rheinmetall lucrează cu Automecanica din 2022 și operează împreună o unitate de întreținere și reparații pentru vehicule militare la Satu Mare și, la începutul lunii martie, Comisia Europeană a aprobat o finanțare de 47 de milioane de euro, pentru o fabrică de pulberi militare în România printr-un proiect derulat de compania românească Romarm și producătorul german de armament Rheinmetall. Uzina Mecanică București a început asamblarea vehiculelor blindate Piranha 5, într-un joint-venture cu compania General Dynamics European Land Systems în cadrul unui contract de aproape 100 de milioane de euro pentru livrarea către MApN a peste 220 de astfel de vehicule de luptă.

În 2024, Armata are un buget de aproape 20 de miliarde de euro și se pregătește să semneze proiecte de 6 miliarde de euro. Există bani de achiziții, mai ales că MApN a cheltuit anul trecut doar 1,58% din Produsul Intern Brut față de cei 2,5% alocați prin bugetul de stat.

Cele mai importante cumpărături care urmează să fie făcute sunt sistemele antiaeriene cu rază mică şi foarte mică, cele două submarine, două elicoptere cu capabilităţi de luptă la suprafaţa apei, trei sisteme PATRIOT, un batalion de tancuri Abrams, obuziere autopropulsate şenilate grele de 155mm, sisteme de rachete antiaeriene cu rază foarte scurtă de acţiune, muniţii pentru sistemele PATRIOTși HIMARS, aeronave F-16.

La aceste cumpărături sofisticate se adaugă completarea infrastructurii de la baza militară Mihail Kogălniceanu de 2,5 miliarde euro care se va extinde, va ajunge la nivel de brigadă și va avea 30.000 de militari români și din statele NATO.

Nu e prea clar dacă dincolo de aceste investiții există un plan coerent de pregătire și echiparea militarilor la nivel NATO cu tot ceea ce au nevoie. Și nici dacă până la sfârșitul anului România va afla ce fel de industrie de apărare are nevoie în raport cu amenințările care există. România răspunde deocamdată destul de disciplinat sugestiilor și nevoilor Alianței, inclusiv pe axa București-Kiev. Se ferește, totuși, să spună în ce fel ajută Ucraina, cât costă sprijinul militar și despre ce este vorba. Oficialii români se feresc în plus să-și dea cu părerea despre subiecte legate de securitatea continentului care implică țara. După ce Emmanuel Macron a declarat că ar putea trimite trupe în Ucraina, iar o discuție a generalilor germani scursă în presă arată că militari britanici s-ar afla deja pe teren, demnitarii români nu au vrut să comenteze, deși tema a rămas pe masă. Președintele ceh, Petr Pavel, spre exemplu a declarat că trupele NATO ar putea efectua activități de suport pe teritoriul Ucrainei fără a încălca regulile internaționale. Premierul slovac, Robert Fico e de părere că „strategia Vestului față de Ucraina a eșuat complet”, sugerând că o eventuală trimitere a trupelor NATO în Ucraina ar duce la agravarea tensiunilor. Slovacia a oprit de altfel ajutoarele militare către Ucraina în octombrie anul trecut după revenirea lui Fico la putere. Ministrul de Externe al Poloniei, Radoslav Sikorski, a insistat că „nu ar fi de neimaginat” ca forțele NATO să participe la sol în Ucraina, doar pentru a completa câteva zile mai târziu cu faptul că soldați NATO s-ar afla deja în Ucraina. Cancelarul german Olaf Scholz a fost categoric când a spus că „Nu vor fi trupe terestre” și că „niciun soldat NATO nu va fi trimis pe teritoriul ucrainean”, poziție susținută de secretarul general al Alianței. Președintele român, Klaus Iohannis a spus sec: „România nu va trimite combatanţi în Ucraina”, ceea ce nu înseamnă că s-ar opune trimiterii de trupe de către alte state ale Alianței, inclusiv din bazele aflate pe teritoriul țării. Mai ales acum când se pregătește de campania pentru fotoliul de secretar general NATO.

România încearcă să se echipeze cu tot ce trebuie, răspunde cererilor atlantiste, dar încă nu are curajul să aibă propria voce în interiorul NATO, la fel cum nu e în stare să aibă propriul discurs în Uniunea Europeană.