Paralele şi diferenţe între Turcia şi România postdragniotă

Umflat până peste poate de trufie, preşedintele Erdogan a încasat-o duminică rău. După o domnie îndelungată, în cursul căreia a reuşit să întoarcă statul turc pe dos şi să-l transforme dintr-o republică laică într-un tiranic regim prezidenţial de factură islamistă, a crezut că-i merge orice.

Şi că, deci, îi va merge şi la Istanbul. Şi-a silit, prin urmare, ciracii controlând toate autorităţile, de la cele poliţieneşti şi judiciare la cele electorale, să repete un scrutin câştigat la mustaţă, în fostul Constantinopole, de kemalistul Ekrem Imamoglu, reprezentantul CHP, un partid laic, de orientare social-democrată. Dispreţul manifestat faţă de electorat, vot şi democraţie a înfuriat poporul. La rapelul de la urne tiranul s-a văzut revaccinat, dureros.

Dar l-au articulat nu 13.000 de sufragii în plus pentru adversarul său politic, ca la primul scrutin local. L-a năucit un năprasnic avantaj de 800.000 de voturi în faţa celor obţinute de acolitul islamist al lui Erdogan, Binali Yildirim, un candidat dezavuat la urne nu doar de turci nereligioşi precum şi de alaviţi, ci şi de kurzi, în ciuda avansurilor făcute de regim la spartul târgului minorităţii kurde.

Poporul a vorbit. Şi, din nou, ca în România, la 26 mai, a vorbit răspicat, în ciuda puternicei propagande şi barajului de insulte şi calomnii la care a fost supus cel ce avea, totuşi, să învingă.

E adevărat că Istanbulul nu e Turcia. Nu e întinsa Anatolie, ci reprezintă, ca Izmirul, Turcia europeană. Dar e clar că, în cele aproape zece procente care i-au despărţit pe biruitor de islamistul înfrânt s-a inclus şi zestrea de voturi ale multor turci religioşi, care şi-au luat adio de la Erdogan.

De ce? Nu pentru că şi-ar fi pierdut subit credinţa. Ci pentru că s-au săturat până peste cap de tiran, de matrapazlâcurile, nefăcutele, nedreptatea şi insaţiabila sa poftă de putere. Nu altfel îi dezgustase la culme şi pe români PSD-ul, când nu l-au mai putut răbda pe şeful său infractor şi tentativele de refeudalizare a statului român în numele naţiunii, cu ajutorul unui partid captiv şi mincinos, reformatat astfel încât tartorul să scape de gratii.

Spre deosebire de Dragnea, care a ajuns unde-i era locul, Erdogan continuă să fie în funcţie şi să conducă o Turcie nivelată. E o ţară membră a NATO, nu şi a UE, ca România. Dar Turcia e întoarsă către est şi dictaturi, cu o democraţie, o justiţie, o presă şi mecanismele statului de drept distruse aproape complet, aşa cum ar fi vrut şi, parţial, a obţinut guvernul Dăncilă să fie România, până când, după încarcerarea infractorului şef din Teleorman, premierul a mimat vremelnic schimbarea la faţă.

Că, departe de a fi autentică, această aparentă ”schimbare” n-a izvorât decât din pură ipocrizie şi tentativă de abatare a mâniei populare până la reconsolidarea regimului slăbit prin debarcarea lui Dragnea s-a văzut limpede în ultimele zile. Căci Dăncilă a refuzat cu insolenţă revendicarea societăţii civile, a magistraţilor şi jurnaliştilor independenţi, o cerere susţinută de poziţia GRECO (Grupul Statelor Contra Corupţiei) de a se desfiinţa SS, sinistra poliţie politică îngrădind independenţa justiţiei.

În schimb, vânătoarea de vrăjitoare împotriva procurorilor şi a legii s-a redezlănţuit cu sălbăticie în paradisul hoţilor. Au înteţit-o, întărâtându-i pe gonaci, asmuţirile delirante şi manipulările organizate astfel încât s-o însoţească pas cu pas pe nefericita Sorina, cea instrumentalizată şi ţinută imoral departe de părinţii adoptivi, pentru ca să-şi poată face numărul noul ministru al justiţiei şi cohorta de complici ai unei cleptocraţii regrupate pe modelul Securităţii prin înscenarea interetnică de la Târgu Mureş, din 1990. Pe bază de acelaşi manual de propagandă, dezinformare şi terorism e probabil să se acţioneze şi în Turcia. Presat de un popor care, adept al democraţiei reale, nu originale, i-a arătat pisica, Recep Tayyip Erdogan va căuta şi va găsi pretextul dezlănţuirii unei campanii care să-l izoleze de putere, de alegători şi, poate, de libertate, pe primarul ales al Istanbulului.

După care tiranul îşi va celebra prezumtiva ”clarviziune”. Şi o va face cu aceeaşi neruşinare cu care Dăncilă şi dregătorii ei, izbăviţi de spectrul moţiunii de cenzură, desconsideră naţiunea şi refuză, arogant, să-şi asume sinistrul bilanţ al mandatului lor, din care nu lipsesc gazările şi maltratările în masă ale românilor protestând paşnic la 10 august 2018. 

Românii şi-au demonstrat dragostea pentru democraţie. Au intrat în ring printr-un vot masiv şi-au expediat în corzi partidul guvernamental. Turcii le-au urmat la Istanbul exemplul.

E pentru toţi un ceas astral. Dar suntem în Balcani. Victoria democraţiei e irosită în România de o clasă politică încremenită în proiect. Una laşă, ineptă şi afonă la acordurile sinfoniilor politice regionale şi globale. Prea dispusă să lenevească şi să uite, de dragul ciolanului, de electorat şi principii, această elită îşi bate joc de nevoile naţiunii. La fel riscă să se întâmple şi în Turcia, dacă, înveseliţi de rezultatul scrutinului de la Istanbul, poporul şi vestul se vor culca pe-o ureche.