Unitate și (dis)continuitate în fața Rusiei

Președintele american a vorbit cumva pentru toate statele fostului Pact de la Varșovia atunci când a spus că „bătăliile de astăzi sunt ultimele dintr-o lungă serie”, pe care aceste state au fost nevoite să le dea în perioada în care Uniunea Sovietică îi dicta fiecăruia în parte ce trebuie să facă și, în caz de indisciplină, intra cu tancurile. Ca acum în Ucraina. Spre deosebire de 1956 (Polonia, Ungaria) sau 1968 (Cehoslovacia), de data aceasta Occidentul ajută Ucraina financiar, militar, umanitar. Președintele american, care știe cât de vulnerabile sunt țările est-europene în fața Rusiei, a pus din nou într-o tușă groasă angajamentul SUA față de Articolul 5 din Tratatul NATO, care stipulează că un atac asupra unei ţări membre a Alianţei Nord-Atlantice este un atac asupra tuturor, precizând că acest principiu este o „datorie sacră'' pentru Statele Unite.

Polonia și România sunt aliații strategici ai Statelor Unite și din această perspectivă și cele mai expuse în fața Rusiei. Polonia are o frontieră de 230 de kilometri de-a lungul enclavei Kaliningrad și o graniță comună cu Belarus de 400 de kilometri. România se întâlnește cu Rusia doar în apele Mării Negre, dar din Crimeea, portul militar Sevastopol are în raza sa de acțiune România, la fel cum din Kaliningrad, Rusia ține sub lupă toată Polonia. Cele două state NATO dețin sisteme de apărare anti-rachetă, instalația poloneză de la Redzikowo se află la mai puțin de 150 de kilometri de Marea Baltică, iar scutul de la Deveselu la 400 de kilometri de Marea Neagră. Ambele sunt arme defensive (sisteme Aegis), menite să intercepteze rachete cu rază scurtă și medie de acțiune: atunci când radarul detectează o rachetă ostilă, sunt lansați interceptorii care vor ținti racheta inamică.

Cu trei săptămâni înainte să atace Ucraina, Vladimir Putin a vorbit la întâlnirea cu premierul ungar Viktor Orban despre pericolul acestor sisteme pe care le-a numit "ofensive" și potențial purtătoare de rachete MK41 și Tomahawk. NATO a negat acuzația, iar secretarul adjunct al Alianței, Mircea Geoană, a subliniat că nici Washingtonul, nici Bucureștiul n-ar avea nimic împotriva unor "inspecții reciproce a acestor facilități": "Nu avem nimic de ascuns, este pur defensiv, dar nu este negociabil, pentru că nu are de-a face cu Federația Rusă."

Președintele Poloniei, Andrzej Duda, a vizitat Bucureștiul, Chișinăul și Sofia înainte de summit-ul NATO de la Bruxelles, continuând tradiția Varșoviei de a se afla în fruntea inițiativelor plutonului Estic. La București, Andrzej Duda a spus răspicat: "Cine se alătură Rusiei, trebuie să fie sancţionat la fel ca agresorul." Intransigența poloneză își dovedește puterea principială în această perioadă grea în care Ucraina este atacată, iar militarii ruși omoară bătrâni, femei și copii.  

Președinții român și polonez au căzut de acord să organizeze o întâlnire la nivel de șefi de stat și de guvern în formatul B9, înaintea summit-ului NATO din luna iunie, pentru ca statele din Flancul Estic să-și coordoneze interesele. B9 este o organizație care a luat naștere la București (B) la inițiativa lui Klaus Iohannis și a omologului său polonez Andrzej Duda în 2015, ca răspuns la agresivitatea Rusiei, imediat după ce aceasta a anexat Crimeea. Din B9 fac parte cele nouă țări membre NATO din Estul și Centrul Europei: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria.

Polonia și România au o lungă legătură strategică, dezvoltată mai ales în perioada dintre cele două războaie mondiale, când cele două aveau privilegiul de a avea graniță comună, fără să aibă probleme teritoriale, una cu alta, ceea ce era destul de rar în epocă. Liantul inițial al parteneriatului polono-român era ca și acum teama de Moscova. Nu totul a funcționat, însă, bine: prima fisură a apărut când ministrul român de Externe Nicolae Titulescu ar fi vrut să normalizeze relațiile cu Uniunea Sovietică și Varșovia s-a opus din răsputeri unui tratat româno-sovietic. Următoarea discontinuitate a fost când Józef Beck, șeful diplomației de la Varșovia, a refuzat să ofere sprijinul țării sale în cazul în care Ungaria ar fi atacat în mod neprovocat România, deși cele două state aveau un tratat care prevedea că "intervenţia uneia dintre cele două părţi contractante în favoarea celeilalte se va face în aceleaşi condiţii oricare ar fi calitatea şi situaţia politică internaţională a adversarilor".

În noaptea de 17 septembrie 1939, când Germania și URSS au invadat Polonia, întreg guvernul polonez, 60.000 de militari cu tot cu muniții și mașini de război, plus alte zeci de mii de refugiați, în total 100.000, au fost primiți în România. Veaceslav Molotov, ministrul rus de Externe, a amenințat atunci Bucureștiul că va da socoteală pentru "hoardele înarmate" primite în țară, iar Germania a considerat asistenţa acordată Poloniei drept un act ostil faţă de cel de-Al Treilea Reich.

Polonia și România au o istorie comună din care și-au învățat lecțiile. Cele două țări atât de încercate în secolul trecut au acum ocazia de a găsi cele mai bune căi de a-și convinge aliații puternici din Occident să investească mai mult, mai temeinic și pe termen lung în infrastructura militară de la Marea Baltică și de la Marea Neagră, în așa fel încât Rusia să nu mai îndrăznească niciodată să-și invadeze vecinii.