Prezenţă românească la Festivalul Filmului Feminin de la Köln şi Dortmund

Bunicile de prin părţile Banatului povesteau despre părinţii lor care au trăit zilele Trianonului în biserici, rugându-se ca graniţele să nu le rupă din bucăţile de pământ. Dumnezeu nu a participat, însă, la negocierile de la Trianon.

Mai târziu, în celălalt capăt de ţară, acolo unde copiii unora dintre acele bunici au ajuns, deportaţi în lanurile de stuf, la Periprava, sătenii bolnavi erau duşi, în cazuri de urgenţă, pe celălalt mal al braţului Chilia, la spitalul din Vîlkovo. Erau duşi. Acum nu mai sunt. Aspiraţiile europene ale României au transformat braţul Chilia în graniţa Uniunii. Dunărea desparte, acum, două lumi. De fapt, desparte în două o lume.

La fel se întâmplă şi pe Tisa.

Nu a fost mereu aşa. Ca şi-n Banat, ca şi de-a lungul braţului Chilia, pe Tisa, la Sighet şi la Slatina, oamenii sunt, de-o parte şi de alta a graniţelor moderne, neamuri de sânge. Rude apropiate, îndepărtate de conjunctura politică.

„(...) din Apşa îşi aduceau neveste. Merea după femei în Apşa. Zice că erau mai bogate şi mai frumoase. No...”, îşi aminteşte unul dintre personajele filmului „Podul peste Tisa” al regizoarei Ileana Stănculescu. Una dinpre poveştile documentarului vorbeşte despre aceste înstrăinări dictate. O altă poveste redă universul post-comunist în întreaga-i decădere – nostalgii sovietice la nord de Tisa, sărăcie şi delăsare la sud, răni ale istoriei pe ambele maluri. „(...) Vizităm neamurile, cum se spune. De abia aşteaptă să facă podul. Să vadă România”.

Ileana Stănculescu a urmărit construcţia podului pe parcursul mai multor ani. L-a filmat pe hârtie, l-a filmat împotmolindu-se, l-a filmat inaugurat, l-a filmat închis. Pe cont propriu, fără vreun suport financiar dinspre industria cinematografică şi de televiziune din România: „M-am tot dus şi am început să filmez, dar eram, atunci, şi studentă la Facultatea de film din Potsdam. Era ca un fel de proiect în timpul studiului. Mă duceam cu o colegă, care făcea imaginea, şi filmam. Am terminat filmul ca proiectul meu de diplomă, după câţiva ani.”

Filmul a fost gata în 2004 şi, de atunci, a fost prezentat în mai multe ţări. A fost premiat la Amsterdam, în ceea ce este echivalentul Cannes-ului pentru documentare. Proiecţia unui film despre România profundă în sălile ce atrag public consumator de documentare a fost un succes, cum s-a întâmplat şi la Köln, unde filmul a participat inclus în secţiunea „Despre Balcani” a Festivalului de Film Feminin. „Îi interesează", constată Ileana Stănculescu, "mai mult latura umană decât cea politică. Mai mult cum trăiesc oamenii, cum încearcă să se descurce, să facă ceva şi să supravieţuiască sau să construiască, cum e în cazul acesta”.

Rada Sesic, curatorul secţiunii balcanice, a vorbit publicului despre cum se feresc autorităţile naţiunilor din sud-estul Europei de asocierea cu Balcanii. Ileana Stănculescu este de altă părere – şi se vede chiar în filmul ei, „prin felul în care se construieşte, cu haosul de acolo, cu sacii de ciment furaţi, cu podul terminat dar nedeschis, stând ca un simbol al neputinţei. A stat ani de zile un pod între două oraşe, închis, şi nu avea nimeni voie să îl treacă. Cei din partea cealaltă a graniţei spuneau că dacă noi nu am fi fost aşa, balcanici, ni s-ar fi deschis de mult graniţa şi am fi putut să trecem. Dacă eram unguri n-am fi stat să ne uităm unii la alţii, peste râu. Nu înseamnă că a fi balcanic e ceva rău şi nu ştiu de ce ne ferim să spunem că aparţinem, într-un fel, acestei zone. Şi prin istorie. Am fost influenţaţi, de fapt”.

Oamenii locului, personajele documentarului, au văzut filmul dar nu s-au putut bucura cu adevărat – tocmai pentru că podul a rămas închis. Asta, în ciuda tuturor speranţelor pe care şi le-au pus în el, dublate de prezenţa, în 2004, la inaugurare a preşedintelui de atunci al României, Ion Iliescu.

Povestea Podului peste Tisa continuă, odată cu prelungirea rănilor istoriei. Filmul Ilenei Stănculescu este un document al tuturor acestor vremuri.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder