Opinie: Regele Mihai și posteritatea monarhiei

Abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947, unul din cele mai dramatice evenimente pe care le-a trăit România secolului douăzeci, tinde să se șteargă tot mai mult din memoria românilor. Cei mai mulți dintre martorii care au trăit acel eveniment nu mai sunt, urmașii lor l-au clasat alături de alte realități menite uitării, printre care suferințele și crimele din închisorile comuniste, iar manualele de istorie îl epuizează în câteva pagini.

În timpul exilului, dar și după revenirea definitivă în țară în 1997, sub regimul Emil Constantinescu, atunci când și-a redobândit cetățenia română, Regele Mihai a dat o serie de interviuri în care a dezmințit propaganda fostei Securități conform căreia a abdicat de bunăvoie, printr-o înțelegere cu liderii comuniști.

Imediat după lovitura de stat, în aceeași zi de 30 decembrie, primul ministru Petru Groza a convocat o ședință extraordinară a guvernului în care a comunicat că actul abdicării „s-a făcut prin bună învoială“, că „regele a constatat că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea poporului nostru“ și că „istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri“. Reținem sintagma „lichidare prietenească“ pentru fractura logică pe care desigur că masele largi au înghițit-o. Falsificarea istoriei a fost unul dintre cele mai eficiente instrumente de propagandă ale regimului comunist.

În realitate, abdicarea regelui a fost o lovitură de stat prin care Petru Groza și liderul comunist Gheorghiu-Dej l-au șantajat că dacă nu semnează actul de abdicare, aproximativ 1.000 de studenți din mai multe penitenciare din București vor fi executați. Trupele diviziei „Tudor Vladimirescu“ înconjuraseră Palatul Regal. În toate intervențiile publice, Regele Mihai a mărturisit că a semnat actul de abdicare pentru că nu și-a putut asuma vărsarea de sânge a acelor tineri nevinovați.

Frica lui Ion Iliescu de puterea de simbol a Regelui Mihai

Umilințele la care a fost supus Regele Mihai de regimul Iliescu au însemnat, în fapt, al doilea exil. În 1990, în ziua de Crăciun, a sosit pe aeroportul Otopeni împreună cu Regina Ana și principesa Margareta cu un pașaport diplomatic danez. A obținut o viză pentru 24 de ore, timp în care familia regală urma să ajungă la Mănăstirea Curtea de Argeș să se reculeagă la mormintele strămoșilor. În drum, membrii familiei regale au fost opriți de poliție și conduși la aeroportul Otopeni într-o mașină militară. Au fost obligați să părăsească de urgență țara.

În 1995, același regim Iliescu i-a interzis intrarea în țară pentru a participa la înmormântarea lui Corneliu Coposu, liderul opoziției democrate.

Teama lui Ion Iliescu nu era că redobândirea cetățeniei române și revenirea fostului suveran în țară ar fi putut conduce la un curent monarhist de proporții care să pună în pericol republica. Iliescu s-a temut însă de puterea de simbol de care se bucura regele, așa cum s-a văzut la sărbătorile de Paște din 1992, când sute de mii de bucureșteni și oameni veniți din toată țara i-au ascultat discursul de la un balcon al hotelului Continental din București, îi va știrbi popularitatea. Faptul că atunci Ion Iliescu i-a dat „bilet de voie“ Regelui Mihai să vină în România a fost și un gest premeditat de a lua pulsul maselor. De aceea solicitările ulterioare de revenire în țara natală i-au fost refuzate.

Ceea ce surprinde azi e încrederea tot mai crescută a românilor în monarhie. Potrivit unui sondaj realizat de INSCOP Research în decembrie 2023, peste jumătate dintre români au răspuns că România ar fi evoluat altfel dacă imediat după 1989 monarhia ar fi fost adoptată ca formă de guvernământ. Același sondaj relevă că, în eventualitatea unui referendum, peste 35% dintre respondenți ar vota pentru revenirea la monarhie. Una din explicații este că românii nu mai au încredere nici în partide, nici în președinte, așa cum s-a văzut la cele patru rânduri de alegeri din acest an.

Ce am putea recupera de la instituția monarhiei

Imediat după 1990, au fost discuții aprinse legate de revenirea la Constituția din 1923, apreciată la vremea respectivă ca fiind una din cele mai moderne și democratice legi fundamentale din Europa. Lăsând deoparte problema revenirii României la monarhie, care e desigur o utopie, nici Constituția din 1992, nici cea din 2003 nu au reținut un articol fundamental care indica instanța menită să apere respectarea Constituției. O eventuală modificare a actualei Constituții, mereu amânată, chiar dacă au fost mai multe momente în care puterea politică din parlament a avut o majoritate calificată, ar putea reține măcar articolul care desemnează instanța menită să judece constituționalitatea legilor și conflictele dintre instituțiile statului.

Curtea Constituțională a României (CCR) este politizată prin modul în care sunt numiți cei nouă judecători. De-a lungul timpului, cei mai mulți au provenit din rândul partidelor, după unul sau mai multe mandate de parlamentar. În Constituția din 1923, rolul CCR era exercitat de Curtea de Casație, constituită numai din juriști de profesie, integri și neafiliați niciodată vreunui partid. Dacă rolul CCR ar fi preluat de ÎCCJ, ar dispărea și partizanatul politic al judecătorilor.

Închei această evocare cu o frază memorabilă pe care Regele Mihai a rostit-o în fața camerelor reunite ale Parlamentului la 25 octombrie 2011, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri“.